Hᴇʟʟᴄʀᴀғᴛ: ᴰᵃᶰᶜᵉ ᵒᶠ ᵈᵉᵃᵗʰ

Am rânjit încântată odată ce mi-am văzut paharul plin iar, căci nici nu se putea să-mi fie mai bine. Acum, nu știu de unde toată atmosfera asta tare faină, dar aveam să-l rețin pe Isidius, căci era tare interesant să stau cu el de vorbă, și clar aveam de gând să mai repet experiența.
Îmi trezise curiozitatea, ce-i drept, căci știa să te intrige destul de ușor prin ceea ce spunea, iar eu cum nu sunt prea prietenoasă cu subtilitățile, chiar mă arătam interesată de ce omitea el, în limita a orice mă face pe mine să cred că știu ce-i ăla bun simț.
- Păi și care-i specialitatea ta acum? mi-a înflorit întrebarea pe buze, în timp ce-mi luam în primire paharul.
Chiar voiam să știu ce avea să-mi răspundă, căci părea genul plin de surprize, și asta doar după față.

Ei bine, am stiut clar ca va veni si intrebarea asta. Inca de cand am mentionat ea s-a aratat curioasa si eu ma asiguram intotdeauna ca nu dezvalui ce nu vreau, caci daca deschid subiectul, atunci oamenii vor dori si detaliile. Ori eu eram in masura sa dezvalui totul, fara secrete, pe masura ce cunosteam o persoana, pentru ca nu-mi doream sa ascund. Si ce rost avea sa ascund? Daca nu ma auzeam spunand anumite lucruri asta nu insemna ca ele nu ma defineau. Asadar alegeam sa arat lumii cine sunt si sa nu ma bazez doar pe aparente.
- Consumul de bere. Si aprovizionarea cu bere, i-am raspuns, razand de propria replica. A devenit chiar un hobby, as putea spune.
Si uite cum imi recuosteam eu cu mandrie unul dintre vicii. Dar zau acum, ca eu ma aratam tare multumit si nici ea nu parea vreo clipa deranjata de asa ceva. Tocmai de aceea nu m-am sfiit sa-mi mai torn un pahar si sa incerc sa nu-l mai termin atat de repede.

Nu putea mă fi mulțimit mai tare cu răspunsul, căci imediat m-am arătat tare încântată de ce-mi dezvăluise. De fapt, cam împărțeam același viciu, căci am eu probleme în a sta potolită cu chestiile astea, și zău că-mi mai place să-mi trăiesc viața la maxim, fără niciun ocoliș.
- În sfârșit cineva care înțelege importanța berii în viață! mi-am arătat entuziasmul, fără să ascund nicio secundă cât de tare atașată eram eu de băutura mea. Vezi că te-ai făcut cu un tovarăș de băută, l-am avertizat, mai apoi, adăugându-mi cu mândrie rânjetul încântat.
Că eu nu ratam nicio șansă să mai apuc un camarad interesant de pe drum, și nici nu eram deloc timidă. Puteam, totuși, să fiu selectivă, dar când era cazul, și aici zău că nu era nimic care să nu mă facă să concluzionez că Isidius e chiar o persoană cu care să stai și să discuți.

Nu ca n-ar fi fost observabil dupa viteza in care goleam eu paharele. Insa nici despre ea nu puteam spune ca sta prea rau cu sportul asta, caci parea sa exceleze.
- Pai asta-i de bine, ca nu gasesti prea des oameni de genul asta pe aici, am tinut sa mentionez. Desi n-ar fi crezut ca am sa-mi gasesc rivalul intr-o fata. Nu pentru ca nu ar fi rezistat, dar pe cele mai multe pe care le stiam eu, nu favorizau prea mult berea. Era un anumit stereotip in fiecare si toti aveau preferintele lui. Pe Rhain ce il mai trageau eu sa bea bere cu mine, caci nici el nu se ametea prea usor. Iar daca era samentionez alte persoane, clar Xander si Valerian nu vor lasa vinul in favoarea berii. Dar cumva un ranjet incoltea pe fata mea la gandul ca Mako si Kat s-au intors. Nu puteam sa garantez pentru o perioada definitiva, dar puteam macar sa sper ca am sa o prind cel putin pe Kat mai mult, daca eu si Mako nu ne mai vorbeam.

Ei, iar aici chiar țineam să-l aprob, căci mă confruntam și eu cu așa ceva zilnic. Că eu mai ce o aveam pe Max de am reușit să mi-o găsesc, dar are ea fixațiile ei li parcă mi-e și milă de ea la cât mă înjură zilnic. Plus că nu mulți se încumetă, mai ales că nu par eu cel mai cel adversar când vine vorba de așa ceva, dar nici că se prea țin după mine. Nu că ar fi neapărat motiv de laudă că aveam eu experiență de alcoolică, dar nici nu pot să nu mă mândresc că tocmai eu sunt mai zdravănă la așa ceva decât marea majoritate a tipilor, mai ales când se dau toți atât de tari.
- Da' mie-mi spui? am comentat râzând, în timp ce mă ridicam, căci paharul meu se golise de secunde bune și trebuia reumplut. Uneori am impresia că ăștia nici nu știu ce dracu e berea, i-am mai glumit, tare degajată, fără să mă mai încumet să stau jos la locul meu, căci oricum știam că mă voi mai ridica de nenumărate ori.

- Ei bine, aici s-ar putea sa ai dreptate, ca nu toti stiu, i-am zis, fiind intocmai de acord cu ea. Dar stii cum e, ca ramane mai multa pentru noi, am adaugat, luand inca o gura din pahar, chit ca-mi era pe terminate si uneori ajungeam sa-mi fac griji ca mie n-o sa-mi ajunga doar atat. Iar daca cineva m-ar fi intrebat care sunt semnele ca m-am ametit, as fi zis ca nu mai stiu. Caci poate acum as fi preferat sa ma duc sa ma culc ori sa iau o gura de aer si sa-mi revin. Dar, in mod clar, n-aveam sa mai raspund agresiv. Nimanui. Niciodata. Sau, cel putin, nu sub influenta alcoolului. Pentru ca treaba asta parea bine tinuta in control si nu eram neaparat de parere ca tinea de bautura. Ca si cei care se apuca de scandal au ceva de zis, o oarecare apasare, iar acela e momentul descarcarii, care nu se finalizeaza niciodata intr-un mod placut.

- Fraieri, nu știu ce pierd, am concoluzionat, rânjind.
Deși, serios, nu, viața mea nu se învârte în jurul alcoolului, dar să spunem că eu oricum mă descurc să am grijă de raportul meu general al viciilor și n-am probleme.
Acum mă mai și prefac că mi-aș cunoaște limitele, dar e drept că-i un drum tare lung până la ele, deci profit. Mie chiar nu-mi place să mă îmbăt, de altfel. Nici nu pot să înțeleg de unde toată pasiunea asta de a-ți pierde controlul asupra propriei persoane și de a te face de tot căcatul, pentru o așa-zisă distracție pe care se prea poate nici să n-o mai ști după. Ce-i drept, poate că sunt eu prea teribilistă în destule alte domenii cât să îl mai adaug și pe ăsta, așa că mă mulțumesc cu rezistența mea clădită în ani bun de prosteală și jucat de-a copilașul rebel.
La momentul de față, însă, iată-mă cu pahar după pahar dat pe gât și nicio urmă de dorință de a mă rupe în figuri sau alte porcării de genul. De fapt, a devenit chiar monoton, dar nici nu-mi merge bine când am n-am nimic de dat pe gât.

- Ce sa faci fara diversitate, veni si argumentul meu. Si nu neaparat ca nu mi-ar fi convenit, ca stiam eu cum sa culeg avantaje din tot felul de defecte, dar aici era vorba deja despre altceva. Si nu de alta, dar nici eu nu-i puteam intelege in totalitate pe toti, din absolut toate puctele de vedere. Si tocmai diversitatea asta ne aducea noi suprize in fiecare zi.
In prezent, trecusem deja la alt pahar, bucurandu-ma de prezenta lui Lilith, care-mi parea tare placuta, tocmai din cauza lipsei ei de inhibitii si a faptului ca era atat de capabila sa inteleaga chiar mai multe lucruri decat voia ea sa para, chit ca eu unul nu fusesem prea impresionat de intrarea ei. Petrecusem ani intregi la Hellcraft. In deajuns de multi incat sa realizez ca locul asta nu era deloc normal si ca astfel de evenimente iesite din comun erau chiar la ordinea zilei.

N-am putut să nu zâmbesc când i-am auzit argumentul, mai ales că avea dreptate. Iar oricât de concentrată aș fi eu pe tiparele mele, tot nu pot să suport monotonia. De fapt, e unul dintre cele mai detestabile lucruri, în concepția mea cel puțin.
- Mna, aici așa-i, l-am aprobat, trecând fără vreo problemă la paharul următor. Acum serios, fără asta ar fi deja o imagine tare tristă, am continuat.
Și parcă nici nu voiam să mă gândesc ce s-ar fi ales de lume fără diversivitate, că eu nici să stau prea mult cu o persoană prea asemănătoare mie nu pot. Nu că interesele comune n-ar fi și ele ceva bun, dar ultimul lucru pe care îl vreau e să discut cu absolut fiecare gagiu pe care îl întâlnesc despre aceleași ideologii și pasiuni. Eu caut mereu noul și aventura și nu pot tolera nimic ce trezește a fi vreun clișeu ori vreo copie ieftină a altcuiva.

Nu ma grabisem sa-mi urmez prietena ori sa discut prea mult despre cele intamplate. Simtisem inca dinainte acea aura intunecata ce fusese pusa de bariera, insa nu aveam de gand sa judec pe nimeni pentru cele intamplate. Vinovatul se afla pe undeva la mijloc, printre cei numiti. Si, desi nu-mi placea s-o acuz pe demonita, eram convins ca si ea avusese un rol important in asigurarea unei morti sigure pentru bietul de Drahyan. De ce si-ar fi dosrit un astfel de lucru era si mai usor de inteles, fiind aproape ca razbunarea si distractia era strict specialitatea ei.
Tot ce a urmat a fost mult mai placut decat toata scena anterioara si, desi ma ingrijora in continuare starea lui Drahyan, n-am parasit incaperea decat atunci cand am considerat eu ca ar fi un moment potrivit. Avand in vedere socul blondinei, n-am indraznit sa ii vorbesc. Oricum ar fi fost in zadar sa-i propun sa-si recapete calmul. Oricum se afla in compania Seraphinei si eram chiar tentat sa cred ca ea a gasit o cale de mijloc. Si, cum nu a durat prea mult sa-i gasesc, am si intrat, fixandu-i pe toti cu privirea. Acela a fost momentul in care le-am zambit si m-am oprit in dreptul vrajitoarei.
- Putem discuta? am dorit sa ma asigur, in timp ce Aleerah ceda si ma urma, cu o stare mult mai buna decat cea de dinainte. Astfel am pornit impreuna in alta parte, lasandu-l pe Drahyan in compania Seraphinei.

Ce-i drept e că fusesem chiar încântată să plec de acolo, căci nu știam cât aveam să mai suport atâta stupiditate. Eu îmi făcusem treaba și atât, fără să-mi mai pese de altceva, căci chiar nu aveam de ce să mă mai bag. Și așa, a fost mare lucru că eu chiar mi-am dat interesul așa tare tocmai pentru Astaroth, dar până la urmă e clar că niciunul de acolo nu ar fi fost capabil și țineam la Aleerah destul cât să îi las fratele în viață, oricât de puțin ar putea merita el asta. Și cu toate acestea, nu putea să nu mă frustreze cât pueril putuseră să fie, căci tot ei se dădeau mai devreme mari personaje pozitive când nebuna îi dăduse în cap unui necunoscut de care absolut nimănui nu-i pasă. Totuși, acum, când tocmai cineva pe care poate că unii l-ar fi considerat prieten urma să primească același tratament, nimeni nu era în stare să miște vreun deget, găsindu-și scuze constant și arătând că până și cei care ar fi trebuit să aibă puterea de a acționa erau doar o gloată de imbecili, cu câteva puteri mărețe distribuite la întâmplare. Și nu că m-aș fi așteptat să fie ceva mai mult de vorba de Levhian, că îl cunoșteam eu bine, dar aveam așteptări de la Valerian măcar. Iar oricât mi-ar fi dat ei scuza barierei, eu pur și simplu nu înțeleg de ce nu i-a dus mintea să o ia pe dezaxată de acolo de cum a intrat, căci nu mi-e ușor să cred că eu aș fi fost singura care a simțit de departe că ceva nu-i de bine.
Însă acum fusese consumat faptul, și reușisem să-mi aduc prietena într-o stare ceva mai bună, căci e clar că idiotului nici nu-i pasă în ce fusese băgat și n-are nici măcar decența să îmi mulțumească pentru faptul că stă acum în capul oaselor și respiră ca un om bun de nimic ce este. Nu că i-ar fi dat cineva atenție acum, căci eu stăteam și discutam cu Aleerah, fără a-l băga în seamă.
Expresia de pe chipul meu s-a întunecat însă de cum am auzit ușa deschizându-se, iar nici faptul că nu era decât vărul meu nu mă îmbunase. Venise, desigur, după vrăjitoarea de lângă mine, iar eu avusesem tendința să mă încrunt când îi ceruse să vorbească separat, conștientă că eu voi rămâne singură, din moment ce blondul nu era deloc o prezență de luat în calcul.
Totuși, de cum cei doi au ieșit din încăpere, privirea mi-a picat pe singura persoană rămasă aici, atenția fiindu-mi captată de pata vineție de pe ochiul acestuia. Într-adevăr, amica mea se ținuse de cuvânt și îl lăsase nevindecat, iar eu n-am putut decât să rânjesc gândindu-mă la cât de tare și-o merita. Avea însă lovitura aceea ceva ce pur și simplu mă deranja, iar acum o să dau vina pe vreun perfecționism dus la extrem, deși sunt conștientă că asta nu se aplică decât atunci când vine vorba de propria persoană. N-aveam însă altă scuză pentru ceea ce m-am apucat să fac, căci, probabil din pură plicitiseală mai de grabă, începusem să-l vindec, fără a-i adresa vreun alt cuvânt.

▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬ ▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬

Nu-mi pasa. Nu-mi pasa deloc. Habar nu aveam de ce idioata de sora-mea s-a trezit sa faca scandal, iar demonita aia sa ma ajute. Eu nu as fi ajutat-o pe ea. Eu nu i-as fi ajutat pe niciunul. Eu... nu voiam decat sa mor, ca totul sa inceteze...
Nici macar nu le dadeam atentie idioatelor. Habar nu aveau cat rau mi-au facut reactionand. Ele efectiv habar nu aveau. Nu puteam sa pun pret pe viata mea si nici ele nu ar fi pus daca ar fi fost in locul meu. Fusesem atat de aproape de moarte si pentru un moment m-am bucurat, crezand ca totul se va termina. Ca,
in sfarsit, totul a ajuns la final si ca toata suferinta s-a sfarsit. Dar nu, ca au trebuit ele sa se bage. Unde mai pui ca de la sora-mea aveam astepari, ea stiind prin ce chin trec. Si, cu toate astea, dorinta ei de a ramane in viata a fost mai mare decat dorinta mea de a muri. Si acum cine avea sa se chinuie in continuare? Tot eu. Dar nu las eu lucrurile asa. Nici vorba sa nu-mi duc planul la bun sfarsit.
Si uite-o cum ma lasa singur si pleaca cu coltosul ei de companie, care bineinteles ca a trebuit sa vina dupa ea ca un catelus prost. Dar asta nu conta, pentru ca acum ramasesem singur cu nesuferita, pe care nici nu mai stiam cum s-o ignor mai tare. Iar daca aveam noroc, avea sa ma ignore si ea, prfecandu-se ca nu exist, ca sa taca din gura si sa nu fiu nevoit eu sa discut cu ea, din moment ce niciunuia nu-i facea placere. Mai ales ca acum habar n-aveam ce ma apucase atat de brusc, dar ma simteam ca un prost atunci cand ma uitam la ea si zau ca nu stiam cum sa opresc asta. Nu mi se mai intamplase niciodata si tot ce-mi doream era sa ajung inapoi la scoala si sa uit toata povestea asta tampita.

Nu a durat mai mult de câteva secunde ca nuanța vineție din jurul ochiului său să dispară, fără să fiu încă sigură ce motive aveam să fac asta. Nu voiam să-l ajut, dar pentru mine ăsta era cel mai infim lucru pentru care mi-aș fi putut folosi magia și nici că fusese nevoie de vreun efort. În plus, nu observase. Și chiar aș fi fost curioasă de ce reacție penibilă ar fi avut când și-ar fi dat seama că tocmai eu făcusem asta. De fapt, chiar aș fi râs și m-aș fi distrat pe seama idiotului, cel mai probabil.
M-ar fi distrat nespus să văd cum ar fi reacționat toată aroganța din el în momentul în care ar fi descoperit și el cât de demn de milă se arată în fața tuturor. Nu că aș prea ști eu ce e aia milostenia, dar puteam să mă folosesc de ceea ce părea asta doar pentru a mă distra.
Acum eram chiar plictisită - voiam să fac ceva și simțeam nevoia să merg după Aleerah și să o trag după mine ca să-mi țină companie, ori să-l găsesc pe Mako și să îi arăt ce primește când mă lasă baltă pentru potăi. În schimb, eram conștientă că nu e cazul pentru prima și nici nu voiam să știu ce face idiotul acela acum, deci am revenit rapid la privitul pe pereți, căci probabil ar fi fost o pierdere de vreme să încerc să fac vreo conversație cu Astaroth.
Și, cu toate astea...
- Tu ți-ar înghițit limba mai nou? i-am aruncat fără chef o întrebare, în timp ce începusem să mă concentrez asupra telefonului, așteptând să treacă timpul și să-mi revină amica.

▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬ ▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬

Nu știu cum de a reușit sa ma observe. Nu era ca și cum n-ar fi fost consistenta de prezenta mea, dar mai rău era ca a început sa vorbească. Ori eu clar nu voiam sa a stau la palavre cu ea. N-o suport. Mai ales după ce mi-a făcut. Cum a îndrăznit ea sa se bage? Ea habar n-are ce coșmar trăiesc zilnic. Dar nu, normal ca nu avea cum sa știe. Doar ea era o ditamai printesica cu aere.
- De ce? Nu suntem prieteni, i-am răspuns cu răceala. N-aveam chef de ea și de scenele ei de prințesa. Tot ce-mi doream era sa treacă odată și noaptea asa și sa ma întorc neapărat la Hellcraft. Acolo nu aveam sa mai fiu martor la vreo petrecere idioata.

Stiam de la inceput ca nu avea vreun rost sa am astepteri de la Astaroth sa ma distreze el in vreun fel, caci nu era el in stare sa sustina o conversatie si nici nu era mai mult decat un inganfat care in realitate e constient cat de inferior este de fapt.
Dar eu mai stiam ceva, ceva ce simtisem din partea lui si nu putea fi gresit, pentru ca eu mereu stiu.
Nu ca as fi avut de gând sa spun ceva de asta, caci nu avea sens sa dezgropat asa lucruri.
- Pentru ca ma enervează linistea asta penibila, i-am raspuns in cele din urma, pufnind vizibil deranjata, in timp ce-mi dadeam ochii peste cap.
Dar ce sa te astepti de la unul ca el? Si asa, e destul de mult ca am decis sa ii dau atentie.
Nu mai spun ca nici nu ar meritat sa mai ramana in viata, iar daca nu eram eu ar fi ramas acolo, fara sa stie cineva de el.

▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬ ▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬

N-avea niciun rost sa ii menționez ei ca mie-mi făcea o placere deosebita sa o aud cum tace de fapt. Dar mizam pe faptul ca sora-mea n-avea sa stea prea mult la palavre cu Cadaverious.
- O sa se întoarcă și sora-mea, am anunțat-o, știind ca asa va fi. În plus, nu aveam nicio idee de ce ma aflam încă aici, în prezenta ei. Ma simțeam oarecum copleșit, deși îmi plăcea sa ma arât calm. Și nesuferita nu făcea deloc ca lucrurile sa para mai simple. Nici măcar nu știu de ce ținea neapărat să-mi vorbească, de parca telefonul n-ar fi fost în deajuns.

- Mdeah, am pufnit, aruncandu-i o privire plina de ura, caci in momentul de fata altceva nu mi-ar fi putut inspira.
Ce-i drept, chiar eram total agasata de profunzimea liniștii din jur, dar parca era mai bine astfel decat cu cea mai seaca discutie posibila, purtata tocmai cu un vierme atat de penibil cum era el.
Nu-mi convenea deloc sa stau aici, desi la porcaria de petrecere nu mai avem de gand sa calc, iar in camera probabil ar fi fost acelasi lucru. In plus, tocmai ca stiam ca Aleerah se va intoarce stateam, întrucât noi nu ne terminasem discutia.
Deci eu aveam sa stau si sa ma enervez cu un nimic de om, total neinsnat si usor de calcat in picioare.

Avusesem câteva vise tare ciudate. Puteam încă sa resimt agitația adusa de fiecare și ceva îmi spunea ca ajunsesem sa vorbesc în somn.
Cu toate astea, atunci când m-am trezit, razele de soare îmi băteau ușor în ochi și îmi luminau chipul încă adormit. N-am făcut altceva decât sa ma ridic în șezut și să-mi frec ochii acum înlăcrimați. Priveam kmaginea celui de lângă mine de parca tocmai as fi văzut cel mai frumos înger așezat în locul lui. Și atunci mi-am amintit... Mi-a spus ca nu ma va părăsi, ca va rămâne aici... Iar gândul ca n-am rămas singur mi-a adus imediat un zâmbet slab pe chip, îndrăzniți sa-l sărut ușor și sa părăsesc patul, pornind acum în direcția băii. Simțeam cum lucrurile se învârteau în jurul meu, iar capul ma durea nespus de tare, asa ca aveam nevoie de o pauza, pauza în care Mako putea rămâne în continuare în pat, căci nu m-as mai fi saturat sa-l privesc dormimd.

Nu că aș fi avut de gând să mă mișc de acolo până ce Andreas avea să se trezească, din moment ce i-am făcut o promisiune. Și așa s-a și întâmplat, căci cumva, am adormit aproape imediat cu el în brațe, oricât știam că probabil ar fi trebuit să mă îndepărtez de el dacă nu voiam să ajungă rănit pe urma mea.
Când m-am trezit, însă, eram singur în pat, acompaniat numai de câteva raze solare la fel de adormite ca mine, strecrându-se palide în cameră și izbindu-se de chipul meu ce se lupta să țină ochii larg deschiși. Știam că poate ar fi trebuit să-l aștept să revină, și, totuși, cum nu părea să fie în zonă, aș fi putut profita cât să plec înainte să ajungem în vreun punct pe care mai târziu l-aș regreta, căci mă știu eu pe mine și ce prostii am în cap, iar cu el nu e cazul să-i dau speranțe deșarte și să mă creadă mai bun decât aș fi.
Desigur, făcusem o alegere riscantă, mai ales că simțeam cât de greu se ridica trupul meu, împotrivindu-se cu dârzenie încercării de a părăsii patul, căci nu îmi era în obicei să plec de cum deschideam ochii.
Am simțit deci cum efortul meu dădea greș, și, mai mult sau mai puțin, am simțit cum pentru o secundă trupul meu a rămas în aer, chiar înainte de a se prăvăli pe podea. În schimb, n-am avut destul de mult noroc încât să nu mă rănesc - iar - căci reușisem să îmi izbesc destul de violent fruntea de colțul noptierei, destul cât să știu că probabil acum se scurgea de-a lungul chipului meu o picătură sângerie rămasă în urmă. Nu mi-era însă în obicei să acord atenție unor astfel de detalii, grăbindu-mă deci să mă ridic la loc, ajungând în final pe propriile picioare și gata să îmi iau tălpășița, ceea ce am și făcut, ezitând ușor chiar la ușă, cât să arunc o privire înapoi și să mă întreb dacă eu chiar făceam ceea ce trebuie.
M-am îndepărtat însă rapid, neștiind sigur ce aveam de făcut. Voiam să o caut pe Morgianna întâi, căci probabil nu avea sens să vorbesc cu Seraphina, care mai mult ca sigur fierbea de nervi și acum căci am avut așa-zisul tupeu de a pleca fără măcar să o anunț. Iar oricât aș ține la ea, nu aveam cum să-i fac mereu pe plac, mai ales la cât de dificilă putea fi. Aveam de gând să încerc să mai găsesc pe cineva anume, deși nu știam prea sigur dacă s-a deranjat putoarea aia să se dea jos din pat cât să vină în excursie, căci îmi știu eu prea bine prietenul cel mai bun și printre puținii cu care eu chiar mai ținusem legătura, căci fuseseră câteva limite clare acolo, iar trupa era singurul motiv pentru care mai comunicam cu vechii mei amici.
Traversam nu chiar atât de sigur coridoarele presărate cu dormitoare, fără să mă uit la persoanele pe lângă care treceam, la fel de matinale ca mine. De fapt, cred că sunt matinal - am presupus, deși nu m-ar surprinde să fie deja prânzul, căci eu nu mă uitasem la ceas și nici nu aveam de gând.
Ajunsesem în sfârșit în sala mare, unde am dat imediat cu ochii de claia ciufulită și deloc aranjată a Morgiannei, de care, din câte auzeam pe parcurs ce mă apropiam, Nyxis se plângea intens, tare nemulțumit de neglijența demoniței. Iar pe mine asta nu putea decât să mă facă să râd, căci elful chiar că nu se schimbase deloc, mai ales că acum îmi făcea tare entuziasmat cu mâna, odată ajuns în fața lor.
- 'Neața, am salutat cu mai mult jumătate de gură, ciufulindu-mi ușor părul, gest mai mult ca sigur generat de subiectul discuției lor anterioare.
- Mako! se arătă extrem de entuziasmat sărbătoritul serii trecute, nesfiindu-se să mă analizez rapid. Vezi? Ce ți-am zis eu, și părul lui arată mai bine ca al tău, îi reproșă mai apoi celei de lângă el.
- Ar trebui să mă simt ofensat? m-am interesat, rânjind involuntar.
- Tu taci, în pula mea, mi-o tăie rapid albăstruia, clar nu în cele mai bune toane, căci bănuiam eu că probabil i-a cam fost tulburat somnul și mi-e și milă de cel care a avut curajul să o înfrunte după.
Ce-i drept, cei doi se apropiaseră chiar mai mult după ce am plecat eu, dar pentru câteva secunde am avut impresia că nimic nu se schimbase. Eram iar cu prietenii mei și aș fi putut jura că m-am întors cu vreo trei ani în timp. Poate, să zicem, că acum eram ceva mai matur și nu chiar atât de destrăbălat, dar nu era mare chestie. Și era ceva în atmosfera asta de dimineață târzie atât de cunoscut mie, că nici nu-mi venea să cred că eu chiar lipsisem.
Eram, totuși, destul de îngrijorat pentru Andreas în continuare, căci nu mai avusesem nicioată de a face cu vreo situație de acest fel și chiar îmi doream să fie în regulă, căci aseară fusese de-a dreptul terminat și eu nu îl cunoșteam în alt context.
Fusesem însă distras de un „bă” prelung, rostit de o voce mult prea cunoscută mie, și, întorcându-mă, abia am avut timp să realizez ceea ce se întâmplă înainte de a mă trezi cu un Zavien privindu-mă cu viclenie înainte de a se arunca asupra mea
-Pisi! mă strigă la stilul caracteristic, rânjind în timp ce eu abia mă ținusem să nu mă dezechilibrez, căci intrarea retardului fusese pe cât de tipică, pe atât de neașteptată. Bă pisi prost, pe mine de ce căcat nu mă anunți că ești aici? își schimbă imediat expresia, de data asta ceva mai răutăcios și indignat.
- N-am avut timp, i-am explicat simplu, ridicând din umeri, căci ăsta era și adevărul.
Demonul părea însă să-și fi pierdut deja interesul în întrebarea anterioară, ocupat acum să-și lase mâinile pe umerii mei, vrându-se senzual, fapt de care nu puteam decât să râd, căci cu fața aia de idiot, cel mai bun amic al meu numai asta nu era, chit că aveam noi obiceiurile noastre nu tocmai ortodoxe. Deși nu sunt așa sigur cât or să se mai repete acum, dar asta nu însemna că el nu își apropie chipul de al meu plin de interes, mijindu-și ochii.
- Taci mă, să te pup, că nu te-am mai văzut de mult, vorbi mai apoi, lipindu-și scurt buzele de ale mele, desprinzându-se imediat apoi de mine, căci amândoi mai aveam puțin și izbucneam în râs de toată tensiunea pe care încercase pămpălăul să o creeze.
- Două curve, ne numi Morgianna, pufnind chiar în timp ce brunetul lua loc lângă ea, eu fiind așezat cu spatele la intrare, față în față cu ei.
- Lasă-mă, că eu sunt băiat cuminte, ăla e panarama, m-am revoltat glumeț, doar ca să primesc răspunsul clar și deloc inteligent al lui Zavien, care își rotea încruntat degetele mijlocii prin fața mea.

In urma usii inchise mi-am privit chipul in oglinda si aproape ca nu stiam ce sa fac. Ma pierdusem, pret de clipe bune, zabovind asupra expresiei mele. Parul imi era ciufulit, iar pe pielea alba inca mai existau urme lasate de perna.Dar in ochi… In ochi vedeam speranta si paream sa radiez mai tare ca niciodata. Nici macar nu mai stiam de cat timp n-am mai dormit atat de linistit, trezindu-ma mai apoi atat de fericit, in compania altei persoane. Eram obisnuit sa stau singur in camera si sa ma trezesc la fel de singur. Si chiar daca altcineva ar fi spus ca e un noroc sa poti avea camera doar pentru tine, eu ma declaram complet blestemat. Uram linistea mormantala care se lasa de fiecare data cand inchideam ochii si ecoul propriilor mele soapte. De aceea aveam grija sa existe mereu zgomot in jurul meu, ceva, orice, care sa-mi tina mintea ocupata. Nu conta ca era muzica sau pur si simplu ma trezeam in miez de noapte si incercam sa citesc, cat sa-mi pot auzi macar propriile ganduri.
Si chiar daca nu voiam ca acea fericire vizibila sa dispara, am incercat sa-mi ud continuu fata cu cat mai multa apa rece, dorind intr-una sa ma trezesc si sa scap de ameteala. Ori poate pur si simplu imi doream mult prea tare sa ma asigur ca asta nu era alt vis. Si totusi, chiar in acel moment, m-am oprit. Auzisem un zgomot venit tocmai din camera alaturata si un gand teribil m-a facut sa inghit in sec. Inima parca mi se oprise in loc si mi se taie rasuflarea. Dar asta nu m-a oprit deloc sa ies din baie si sa cercetez incaperea in care acum nu mai aflam decat eu. Nu-mi doream sa fiu trist, caci nu aveam de unde sa stiu unde s-a dus. Nici lui probabil ca nu-i placea singuratatea, deci cautam cat mai tare sa nu-l invinovatesc atat de devreme. Ar fi fost nederept… Chit ca, undeva,acolo, exista un presentiment tare neplacut. O senzatie care-mi aducea un nod in gat si un gol imens in piept. Era de parca ceva rau urma sa se intample, iar altceva incerca din rasputeri sa ma tina departe de orice m-ar fi asteptat afara.
Odata usa deschisa, in ariamea vizuala a aprut imediat un roscat inalt, al carui zambet ar fi putut lumina cu usurinta in tot coridorul.
- Buna dimineata, Andreas, mi se adresa Isidius, plin de intentii bune. Te simti bine?
- Neata, Isidius, veni raspunsulmeu, urmat de un zambet sincer. L-ai vazut cumva pe Mako? mi-am aratat curiozitatea mai apoi, incercand sa ii dau de urma, in timp ce priveam in spatele roscatului, de parca mi-as fi dorit sa il vad acolo.
Am observat numaidecat cum pe fata acestuia se instala mirarea, iar zambetul i-a fost sters. Nu puteam sa nu ma intreb la ce s-o fi gandit in acel moment, insa acum chiar imi doream sa-l gasesc pe brunet.
- De ce il cauti?
- Vezi tu… E greu sa-ti eplic exact de ce, dar vreau neaparat sa-mi cer scuze. Simt ca i-am gresit si… Vreau doar sa ma asigur ca totul e bine intre noi.
Raspunsul imi era cat se poate de sincer. Oricine ar fi putut observa asta doar privindu-ma in ochi si vazand sclipirea cu care ma trezisem. Iar toate astea I se datorau doar lui, caci puteam sa simt asta. Puteam... sa simt o oarecare emotie de fiecare data cand ii pronuntam numele, iar acum ma gandeam numai si numai la el. Abia asteptam sa-l vad din nou.
- Hmm, mi se pare mie sau cineva s-a indragostit? dori sa afle, mai de graba amuzat, decat curios. Doar ca nu-l puteam invinovati. Nu cand ma aratam atat de incantat de Mako si… Da, chiar eram. Poate chiar prea mult. Dar nu voiam sa fiu sceptic. Nu si de data asta, cel putin.
- Eu…? Pai… Eu ma duc sa-l gasesc pe Mako,i-am raspuns, cat se poate de incantat, in timp ce deja am ales sa ma indrept in alta directie, mult prea fericit ca sa ma mai pot gandi si la altceva.
Aproape ca radiam, iar inima imi batea mai tare cu fiecare clipa in care il simteam tot mai aproape. Stiam ca o dadusem in bara cam rau seara trecuta, dar eram cat se poate de constient ca nimic nu era de neiertat si ca orice greseala putea fi indreptata, la urma urmei. Chiar voiam sa sper si sa-mi ingadui sa cred toate astea. Imi doream sa iasa bine, imi doream sa stau cat mai mult in prezenta lui si tot speram ca un nebun ca si el isi dorea acelasi lucru.
Cu toate gandurile astea am pornit in cautarea lui, acaparat de un etuziasm mult prea viu si de un zambet care mi se intindea pe toata fata. Si tot aceleasi ganduri imi umblau nestingerite prin minte si in momentul in care am pasit degajat in sala principala. Asa am inceput eu sa-l caut cu privirea, pana cand, in mod brusc, l-am zarit si pe cel cautat. Doar ca lucrurile au devenit brusc clare in momentul in care l-am vazut in compania altei persoane. Si-am putut intelege clar cat de neinsemnat eram eu pentru el doar din simpla lor apropiere. Atat de intima si atat de calda…
Era de parca nimic n-ar mai fi existat in jurul lor. De parca n-ar fi fost decat ei dor si nimic n-ar fi putut sa-i mai desparta.
In schimb, eu ramasesem pe loc. Incapabil sa ma misc. Complet incapabil de a mai spune ceva si mult prea distrus pentru a mai putea interveni. Doar ii priveam, in timp ce se bucurau unul de prezenta celuilalt, continuu si lipsit de orice speranta.
Iar in clipa in care l-am vazut pe el… Ceva spart. Atat de tare incat imi simteam tot pieptul sangerand, perforat acum de bucati sparte din inima mea…
Privirea mi-a fost puternic atacata de lacrimi sarate care parca-mi topeau fata. Ochii mei erau inundati de picaturi fierbinti si totul durea… Totul durea, in timp ce eu ma simteam sufocat si nu puteam sa respir. As fi vrut sa strig, sa urlu si sa tip, dar nu puteam nici macar sa-i rostesc numele in soapta fara sa ma simt sfasiat. Insa, chiar si asta, stiam ca nu m-ar fi auzit… Stiam ca am sa regret si stiam ca o sa ma doara. Ce a fost in mintea mea…? Oare… cum am putut crede ca Mako ma va putea privi vreodata la fel cum il priveam eu? Ce stiam eu despre Mako de fapt? Nimic. Absolut nimic... Iar dovada statea neclinita tocmai in fata mea si ma facea sa tremur, sa-i cad in ghenunchi si sa inchid ochii, sperand ca macar acolo, imaginea lui nu ma va mai putea urmari niciodata…
Cum puteam credere eu ca pot concura cu asa ceva? Ori ca il pot inlocui sau ca… As fi putut insemna vreodata atat de mult? Niciodata… absolut nimeni… n-ar fi fost in stare sa ma priveasca asa. N-as fi contat niciodata atat de mult, nici daca ar fi incercat. Caci eu, in comparatie cu cel de langa el, eram un nimic. Un copil mult prea prost si cu vise marete, care nu se invata niciodata minte, iar la final se alege cu o inima indoita si cu rani care nu se vindeca.
Complet ranit si total rapus, am reusit totusi sa ma folosesc de ultimele puteri pentru a ajunge in graba la autobuz, unde tot ce-mi doream era sa ma izolez. Asa ca mi-am ales la intamplare un loc care stiam ca avea sa fie ocolit de pritenii mei, aruncandu-ma sfarsit pe scaunul pe care-l simteam sub mine ca pe un bolovan greu si rece. Nu voiam sa vorbesc despre asta, nu voiam sa ma gandesc la asta. Insa, orice as fi facut, mintea mea imi aducea aceleasi imagini in fata. Se intampla din nou si din nou si din nou, iar eu eram fortat sa vad la nesfarsit cum el isi imparte zambetul in bratele altcuiva. In timp ce eu agonizam stiind ca bratele care ma mangaiau ieri cu atata grija, buzele care le sarutau pe ale mele cu atata dorinta, astazi ii apartineau altcuiva. Eu fusesem dat uitarii si inlocuit, de parca mi-ar fi apartinut mie vreodata… Cand era clar ca eu n-as fi fost niciodata in stare sa ajung vreodata in sufletul lui. Dar durea… Durea nespus, caci dintre noi doi, numai eu n-am putut sterge cu buretele totul…

- Da' ziceai că vii abia de luna următoare, Zavien tot continua să dea din gură, chit că eu numai să-i tot răspund lui acum aveam chef.
Și nu că n-aș ține la jigodia asta, că doar îl cunosc de atâta amar de vreme și mi-a fost alături mai mereu, dar poate să fie al naibii de enervant, și eu încă stăteam să mă gândesc la ce o face Andreas și la cat de bine sau nu ar fi el acum, că este prea posibil să fi făcut o prostie când am plecat, dar nici că știam eu unde ar putea fi și speram că am luat până la urmă decizia corectă, în stilul meu prostesc.
- Și am venit mai devreme, i-am răspuns mai mult decât simplu, nedorind să o menționez pe Kat acum, căci lipsea din peisaj și mi-era să nu fie ceea ce credeam eu, iar asta nu avea rost să se întâmple chiar acum, căci Morgianna părea deja destul de nervoasă și total fără chef de nimic bun.
Iar ca dovadă, în următoarele secunde mi-am simțit craniul zdropit, pe de o parte, de o palmă mult prea greoaie să-i aparțină oricui altcuiva, iar pe de cealaltă, izbit de al amicului meu, gest al demoniței ce ne lăsă pe amândoi cu multe semne de întrebare, căci, oricât de brutală ar fi fost prietena noastră, niciodată nu făcea ceva fără vreun motiv, cât de mic.
- Ce căcat dai, femeie? se revoltă demonul, privind-o cu ură în ochi și gata să-și ia revanșa.
N-a apucat, totuși, căci Seraphina își făcu apariția în sală, complet aranjată și plină de eleganță, pășind drept și cu demnitate, pe când privirea înghețată secera prezențele pe care ea le-ar fi considerat în plus, făcând, în concepția sa, umbră degeaba pământului. Iar exact aceiași expresie a ales să o folosească și către grupul nostru, eu fiind inclus, exact cum m-aș fi așteptat.
Era însă bizar că venise tocmai aici, căci și dacă m-ar fi căutat, ceea ce nu cred că avea în minte acum, clar îi pierea cheful când și-ar fi văzut sora, pe care e știut că nu o poate suferi. Nu că ar fi prea multe persoane pe care ea să le înghită, și chiar și eu mă mir că aș fi printre ele, de cele mai multe ori, cel puțin.
-Vezi că ți-a dispărut târfulița, rosti deloc interesată în direcția surorii ei, deși puteam să jur că am văzut un soi de rânjet plin de aroganță în ochii ei, căci eram mai mult decât evident că se bucura de suferința celor din jur, mai ales a Morgiannei.
Dar nu era bine deloc. Am înghițit în sec imediat, căci știam că va urma un urgan, în timp ce elful încerca să o asigure că probabil nu este așa. Puteam totuși simți cum privirea i se întunecă, iar buclele ciufulite și albastre se ridicau, legănându-se în voia unui vânt inexistent.
- Unde, apăsă pe cuvânt, căci vocea îi pulsa înnebunită și gutuită, răsunând în întreaga cameră și poate chiar mai departe. Este, continuă, pe același ton, făcând încă o pauză și după acest cuvânt.Kat? de data aceasta îi strigă numele, și acum eram chiar convins că glasul ei s-ar fi auzit până la câțiva kilometri distanță.
Puteam să simt de aici fiorul de pe spatele lui Zavien. El nu știa că demonița fusese aici, dar aflase acum și știam eu sigur că ar fi vrut să nu știe tocmai în modul ăsta. Nimeni în jur nu mai mișca, numai Seraphina ce rânjea mulțumită de efectul pe care îl avusese vestea adusă. Era conștientă de ce urmează, iar eu nu puteam să cred decât că este plictisită și gata să forțeze puțin limitele, spre propriul amuzament și ca să-și dovedească, desigur, superioritatea față de sora sa mai mare și mai lipsită de control.
-Am întrebat unde e Katrina, vorbi iar demonița, acum ridicată în picioare și pulsând de energie în centrul nostru, cu vocea guturală și atât de depărtată de tot ce ar fi putut însemna omenesc, căci se simțea venind chair din cele mai întunecate cotloane ale iadului, iar eu știam exact ceea ce spuneam, căci am văzut și auzit de atâtea ori.
Ochii ei ardeu, sfredelind totul în jurul său, gata să atace. Pierduse orice contact cu realitatea și din moment în moment măcelul ar fi început, fără șanse de a fi oprit.
Apoi s-a întâmplat. Un profesor se grăbise să evacueze elevii aflați în cameră, dar eu rămăsesem în loc, căci fusesem acolo de atâtea ori când prietena mea ar fi izbucnit, și acum nu era vreo diferență.
Pereții pocniseră deja și tavanul urma să se surpe. Voiam să o duc afară, unde nu ar fi putut strica atât, și știam că avea să fie complicat, însă Zavien mi-o luase înainte, căci se pusese în fața ei, gata să o înfrunte. Era puternic, desigur, dar ea nu mai vedea altceva decât dezastru și nu ar putut nimeni să îi țină piept, nu acum. El mergea cu spatele, atacând metodic. Ea îl urma, găsindu-și adversarul pe moment. Va avea de plătit, desigur, pentru îndrăzneala lui, dar oricare dintre noi ne auto-instruisem de mult cât să facem față situațiilor acestora.
Alergam impientat după ea, în timp ce zidurile se sfărâmau în urma pașilor săi greoi. Brunetul părea să aibă, pentru moment, controlul situației, deși întreg peisajul devenise distopic și de-a dreptul terifiant. Demonița distrugea orice i se arăta în cale, iar eu mă însărcinasem cu grija de a feri ziua de victime colaterale nevinovate.
Ajunsese, în cele din urmă, în afara pereților, dar era departe de a se opri. Demonul ce-i ținuse piept nu avea ce să mai facă, căci a o calma părea imposibil. Își îndreptase atenția spre unul dintre stâlpii de susținere, smulgându-l din locul său fără pic de efort, ațintindu-l înnebunită către Zavien, ce nu avea cale de scăpare, căci loviturile ei erau prea rapide și nu fusese timp să se ferească. Însângerat acum, nu cedă, ridicându-se de la pământ cu rânjetul pe buze, carbonizând imediat obiectul devenit armă în mâinile Morgiannei.
Scăpasem de toți studenții aflați în aria ei vizuală, când se întoarse spre mine, luându-mă în vizor numai decât. A fost un interval de câteva fracțiuni de secundă până să îmi apuce amicul de gleznă, în momentul său de neatenție, azvârlindu-l cu putere către mine, fără să-i dea drumul. Plonjam către pământ, aterizând în genunchi, înfrând de violența impactului. Nici celălalt implicat nu era într-o stare mai bună, dar ne ridicasem amândoi imediat, privind cum chiar elful atât de bun prieten al albăstruiei ajunsese acum aruncat către unul dintre zidurile rămase parțial în picioare, blondul încremenind inert în același loc în care aterizase, iar pe cât de mult îmi doream să merg să-i ofer o mână de ajutor, pe atât de mult trebuia să profit de ocazie, căci demonița pierduse puțin din atenție, destulă cât eu și Zavien să ne năpustim asupra sa, imobilizând-o.
- Morgianna, gata, i-am vorbit ferm, iar amicul meu își folosea puterile demonice pentru a o menține în același loc, măcar până aș fi reușit să o calmez, cât de puțin.
Pe moment, măcar...

As putea spune ca dimineata fusese aproape linistita. Dar n-a durat prea mult, caci aerul pasnic s-a risipit inca din momentul in care Saya a dat buzna in camera mea, la fel de mandra ca de obicei de propriile ei isprave, pe care n-a ezitat sa mi le povesteasca, de altfel. N-am ezitat nici sa ma arat incantat de povestile ei si, in modul meu caracteristic, am iesit la lumina si mi-am un loc in apropierea celorlalti, atat cat s-o pot supraveghea pe demonita, dar sa raman si la curent cu ceea ce se intampla de fapt in jurul nostru.
Asa am reusit eu sa vad o micuta scena din drama unui anumit pui de lup pe care-l stiam cu toti, indreptandu-se acum in lacrimi catre iesire. Bietul de el parea atat de trist incat mi se strangea inima numai gandindu-ma la ce o fi fost in sufletul lui. Dar nu-mi era cu mirare sa vad toate astea, fiindca Mako era Mako si vazusem cam toti, seara trecuta, cum blondutul a sters-o de manuta cu el. Din fericire, Morgianna a reactionat inaintea tuturor, iar ceea ce a urmat dupa a fost mult mai rau. Demonita o luase razna cu totul numai dupa un simplu contact cu sora ei, urmand ca mai apoi sa se lase cu daune, atat pentru Mako, cat si pentru Zavien, care au cutezat sa i se opuna.
Tot in acelasi mod lucrurile au iesit de sub control, iar teroarea s-a instalat ingrijorator de repede pe fetele fiecaruia, fiind martor la prapadul provocat de absenta Katrinei. Nu mi-am dorit nicio clipsa sa ma gandesc ca se va ajunge din nou la asa ceva, ingaduindu-mi sa cred pana in ultimul moment ca demonita era totusi prin apropiere, chit ca inca de la inceput mi-a fost indicat faptul ca bruneta n-avea sa mai apara prea curand. Si cum nu-mi placea sa vad cum prietenii imi devin victime, am pierdut rapid contactul cu Saya si m-am postat in fata elfului, luat prin surprindere de impact.
- Te simti bine? l-am intrebat, oferindu-ma sa-l ajut sa se ridice. Si ai fi spus ca intrebarea e irelevanta, dar aici era vorba de Morgianna si de forta ei incredibila, care ar fi putut oricand sa faca mai rau. Pentru ca da, oricand se putea transforma in mai rau.

De cum o văzusem pe Morgianna în acea dimineață avusesem presentimentul că avea să se întâmple ceva rău. Era mult prea indispusă încă din primă instanță, ceea ce părea chiar ciudat, din moment ce tocmai fusese reunită cu Kat. Dar probabil că nici nu avea să durereze prea mult, căci numai demonița știa cât avea de gând să rămână prin zonă. Și probabil prietena mea presimțea, însă eu n-am vrut să spun nimic de asta.
Stătusem la locul meu, ținând-o totuși de vorbă, mai ales până să apară Mako, și mai apoi și Zavien, pe care, de fapt, nici că îl văzusem de când a început excursia, ceea ce-i tare bizar, dacă stai să te gândești, pentru că el în general se află în compania albăstruiei și, implicit, a mea. Părea că atmosfera s-ar fi destins puțin, dar nu destul cât să îmi alunge sentimentul de neliniște. Și nici purtările prietenei mele cele mai bune nu mă ajutau deloc, pentru că părea în continuare la fel de ursuză. Însă nu asta fusese ceea ce m-a alarmat pe mine cu adevărat, ci intrarea surorii ei în scenă. Asta fusese exact dovada că totul avea să se destrame cât de curând, iar când cuvintele i-au părăsit buzele Seraphinei, aproape că am sărit, vrând cumva să neg dispariția Katrinei, doar cât să o mai pot liniști pe Morgianna, măcar pentru câteva secunde în plus. Însă nu am avut ocazia, iar tot ce a urmat s-a desfăsurat incredibil de rapid.
Știam că ceilalți doi erau mult mai puternici și pregătiți decât mine, căci natura demonică nu făcea decât să-i întărească, iar eu eram slab și probabil așteptat să stau pe margine, pentru binele tuturor. Dar nu puteam să-mi las cea mai bună prietenă așa, și, chit că ei doi vor reuși mult mai multe decât mine, chiar și cu demonița incontrolabilă în momentele acestea, am ales să-i urmez, nevrând să stau degeaba ca un laș ce mai mult ca sigur și sunt.
Zavien reușise să o scoată din clădire, iar, probabil, dacă ar fi vrut să o rănească, i-ar fi putut face față ușor. Și el și Mako, de fapt. Însă acum priveam cum încasează lovituri dure, ridicându-se mereu ca și cum nu ar fi pățit absolut nimic. Și eu pe ce mizam? Pe faptul că ține ea la mine atât și s-ar liniști când m-ar vedea? Nu, chiar deloc. Sunt conștient că astfel de legături n-au niciun folos în aceste momente, dar, cu toate acestea, mi-am încercat norocul, dorind să o calmez, măcar puțin. Drept urmare, însă, s-a întâmplat exact ceea ce mă așteptam să urmeze, trezindu-mă izbit de o grămadă de dărăpănături, iar impactul fusese atât de puternic încât aș fi putut jura că nu există părticică a corpului meu care să nu ardă de durere în acest moment. Prima secundă păruse că mă frâng, însă odată ce mi-am deschis ochii am realizat că nu s-a întâmplat nimic, de fapt. Doar eu, dând greș și de această dată, tocmai pentru că eu n-am nici cea mai mică putere în fața a.... da, nimic.
Am clipit repetat, căci în fața mea se arătă chiar zâna atât de dragă mie, oferindu-mi sprijin pentru a mă ridica. Nu înțelegeam de ce a ales însă să vină tocmai la mine. Ar fi putut să se îngrijească de oricine altcineva, pentru că, în drumul ei, Morgianna lăsase alte câteva victime colaterale. Dar Arencis mă alesese pe mine, și, deși e mai mult ca sigur din cauza faptului că mă consideră prieten, eu poate că îmi îngăduiam să cred altceva.
N-am mai ezitat, însă, prinzându-i mâna și revenind greoi în picioare, în timp ce simțeam cum fiecare os din corpul meu se rupe, și mă ardea durerea chiar și acum.
- Puțin cam șifonat, doar, m-am rezumat la a-i răspunde, totuși, schițând o urmă de zâmbet care ar fi trebuit să îmi dovedească sinceritatea.

Il credeam si nu prea, dar apreciam macar incercarea de a parea in regula. Ca nu-i atat de usor s-o incasezi de la Morgianna, fie doar o lovitura. Ca nu de putine ori am patit si eu asta cu draga de Saya. Si nici de albastruie nu eram deloc indiferent, insa altcineva parea sa se ocupe de ea. Ba chiar il vazusem si pe Rhain agitandu-se in jurul lor, la un moment dat, aratandu-si ingrijorarea. Si cum nu voiam sa stau si sa ma gandesc incotro o fi luat-o demonita disparuta,am ales sa ma axez totusi pe Nyxis, examinandu-l cu privirea.
- Sigur? am insistat, fiind vizibil preocupat de starea lui. Dar luam in calcul si dovada clara care-mi statea in fata. Elful parea sa dea semne de rezistenta ori eu nu voiam decat sa ma asigur ca n-am patit mai rau. La cum vazusem eu totul, izbitura aia nu fusese deloc prea usoara. Dar nici ca aveamd e gand sa-l bat prea rau la cap.

Sincer, ma cam durea fiecare particica a corpului, dar simteam ca asta e atat de neimportant in momentul asta incat nici ca mi-era greu sa ignor. In plus, nu-i ca si cum nu as fi fost oricum destul de obisniuit cu asta, si nici macar nu era, in general, din cauza Morgiannei. Ai fi zis totusi ca as fi fost ceva mai rezistent tocmai din acest motiv, insa asta era departe de a fi adevarat. Eram, se altfel, mai mult ca sigur ca peobabil eram complet vanat, insa n-am stat sa acord importanta acestui fapt. Imi pasa mai mult de starea prietenei mele. Si de Arencis, care ramasese aici, inaintea mea, facandu-si griji pentru starea mea, iar asta nu putea decat sa imi facă inima sa tresalte euforica. Nici macar nu ar fi fost prima data cand face lucruri de acest fel, iar eu nu puteam decat sa gandesc ma ca imaginatia mea doar aplifica importanta unor fapte pe care probabil le-ar fi facut pentru oricine. Dar voiam sa cred ca poate e ceva mai mult de atat, oricat de imposibil ar fi.
- Da, da, stai calm. N-am patit nimic, l-am asigurat, cautand sa arunc o privire catre ceilalti, care acum se adunaseră in jurul demonitei, parand sa o fi stabilizat putin, macar pe moment.
Dar stiam ca va fi mai mult.
Eram sigur, de fapt.