Hᴇʟʟᴄʀᴀғᴛ: ᴰᵃᶰᶜᵉ ᵒᶠ ᵈᵉᵃᵗʰ

Am strâmbat din nas. De fapt, pentru mine povestea cu colega de cameră se termina destul de drăguț. Chit că la început o urâsem pe Aleerah cu fiecare părticică a așa-zisului meu suflet, cumva am ajuns să ne înțelegem de-a lungul timpului, după ce mi-a demonstrat că nu e doar o amărâtă de umanoidă cu ifose, și e chiar o amică bună și dedicată, cu care s-a dovedit că sunt chiar compatibilă din multe puncte de vedere.
Dar Drangelius era o mizerie și nimic mai mult. Ultimul fir de praf. Ultima muscă strivită. Ultimul orice, fără pic de personaitate și putere.
- Păi logic, că don' director are ceva afinitate pentru trădători, comentez ironică, pufnind. Zău că uneori îmi pare că locul ăsta seamănă mai mult a ospiciu decât a școală.
Iar dacă de uitai în jur, la cele întâmplate, nu prea aveai cum să mă contrazici. La urma urmei aveam aici o grămadă de animăluțe disperate care gravitează îngrijorați în jurul unei nebuna care pică de victimă după ce a făcut pe ucigașa ca să-i atragă atenția aceluiași gunoi menționat mai sus.

▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬ ▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬

- Si el e tot un nimic, m-am trezit ca ii raspund, fara sa ma stapanesc vreo clipa. Cum putea sa ii tot ia partea? Ca, pe bune acum, era deja evident si era cat se poate de enervant modul in care il favoriza pe gunoiul ala. Si ce era si mai deranjat era tot comportamentul asta al lui, de avea impresia ca toate i se cuveneau lui. De parca eu as fi avut tratament special si el se remarca prin calitati deosebite. Ba era total invers. Ca ala n-avea creierul nici cat o nuca. Numai un incompetent ar putea lua sub aripa sa un taradator, ca mai apoi sa mai si insiste sa il bage printre cei care chiar au dreptul sa fie aici. Si il favorizeaza, ca are Dragelius senzatia ca poate face ce are el chef. L-ai vezut pe "responsabilul" nostru ce ii mai lua partea Sayei? Pe pariu ca pune ceva la cale, am adaugat, nemaipomenit de iritat.

Era clar că l-am aprobat în privința directorului. Erau atâția profesori mult mai vrednici de postul ăsta, dar tot primul lunatic s-a găsit pe noi să ne conducă. Culmea, retardul de tata îl mai și respectă pe omul ăla, și pe mine mă cam deranjează când aud toată ziua ce vrăjitor strălucit ar fi, când îl văd clar dedicat unui singur scop, și anume aceluia de a infiltra cât mai multe pieze rele. De fapt, dacă ai sta să analizezi, cine știe, poate chiar el e elementul negativ, pentru că mie îmi este, oricum, foarte ușor să-l numesc trădător, iar asta doar în umra așa ziselor sale acțiuni caritabile din care s-ar scoate om bun.
- Dacă mai vorbim mult de rahatul ăla cred că o să mi se facă greață, am vorbit pe ton batjocoritor, făcând iar referire la lepra care se nimerise și a noi în casă, pe deasupra. Și aceiași treabă cu aia. Doamne, deci ce merită omorâtă. Amândoi, legați îmăreună și nimiciți odată, că nu merită mai mult de atât, am continuat, vorbind în scârbă despre cele două nimicuri, și nici nu mă mira că s-au și găsit ei doi, că doar gunoiul la gunoi trage.

▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬ ▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬

- N-a zis nimeni ca aia e mai superioara, dar eu cu ala am ce am, am informat-o, privind-o cu raceala in ochi. De altfel, era destul de clar ce aveam eu cu nenorocitul. Iar in cazul demonitei, ei bine, eu stiam ca n-am sanse. Si nu doar pentru ca ar fi fost ea prea puternica. Nu, nici vorba. Eram eu mult prea slab. Dar nu era ca si cum trebuia sa mai stie careva asta. Erau destule specimene care se injoseau zilnic in fata mea. Fiinte care erau privite cu admiratie. Iar asta se intampla si in cazul grupului care disparuse in favoarea altor doua jigodii mizerabile. Cumva toti erau mai buni ca mine, dar nu si Drangelius. Ala intrecea orice masura. Cum puteau sa-l lase p-ala sa umble pe aici de parca ar fi fost la el acasa? Si il mai faceau si sef, de parca totul ar fi fost complet normal, de parca ar fi sters cineva totul cu buretele si brusc am fi uitat cu totii din ce neam vine si de ce nenorociri e capabil.

Nici ca n-am putut sa nu ranjesc cand l-am auzit. Dupa mine, aia era ca si cum am fi decis care pe care termina. Sau cel putin asa imi era dat sa interpretez. Cert e ca intr-adevar, eu cu nenorocita am ceva mai rau, si pe ea ar fi trebuit sa o las lata inca din autobuz. Drangelius e si pierdere de timp, din moment ce e doar un amarat de om fara prea multa putere. Si nu, asta nu inseamna ca Saya ar fi cu vreun strop mai superioara, ba chiar mai rau. Culmea chiar, ca ea nu are nicio scuza sa fie atat de patetica, daca se crede si puternica pe deasupra. Dar e atat de haotica si fara speranta ca pana si univerul mi-ar multumi cand as scapa de ea.
- Drangelius e al tau sa-i faci ce vrei, l-am anuntat cu indiferenta, ridicand din umeri si fara sa fiu prea atenta la el neaparat. Eu cu dementa am socoteli neincheiate.
Constatasem deja ca in sala ramasesem numai eu, Astaroth si inca vreo cativa elevi rataciti, care se pastrau totusi la distanta. Nu prea eram interesata sa aflu unde s-au evaporat ceilalti, dar e destul de clar ca probabil au plecat cu potaile, iar eu nu am de ce sa ma plang, din moment ce oricum ma cam calcau pe nervi.

▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬ ▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬

Nu aveam nevoie de niciun fel de informare de genul asta. Stiam deja ca Drangelius avea sa moara doar de mana mea, intr-o buna zi. Dar ma bucuram totusi ca am ajuns sa ne intelegem macar la atata lucru. Caci, in mod normal, nici macar nu ne-am fi vorbit. Iar acum stateam si discutam despre care si cui ii face felul. Dar asta nu era atat de neobisnuit pe cat as fi crezut. Si incercam sa nu dau prea multa atentie evenimentului, ca nu-mi prea doream sa-mi fac un obicei de a-mi petrece timpul cu demonita. Inca ma intrebam cum de nu s-a dus dupa ratatii cu care umbla de obicei. In plus, era destul de evident ca nu existau sanse sa mai avem si altceva in comun decat pur rautate.
- Da, doar ca pe tine nu te tine nimic sa nu o faci, i-am comunicat, fiindu-mi mai greu decat mi-as fi inchipuit s-o i-o zic. Insa oricat de nemultumit as fi fost de faptul ca mizerabilul inca respira, eram constrans de alte griji. Eu totusi nu aveam cum sa ma apuc sa impart pumni dupa bunul plac. Unde mai pui ca de moartea cuiva nici nu se punea problema. In schimb, ea putea sa faca ce vrea. Era libera... Libera sa faca tot ce doreste.

Am ramas, ce-i drept, pentru cateva secunde pe ganduri. Ar fi fost de prisos sa spun ca nu observasem urma de regret din glasul lui, iar daca n-as sti, as spune ca poate mi-ar pasa de ce se întâmplă cu Astaroth.
Dar sunt oricum constienta de cat de puțin ma intereseaza in realitate. Nici macar nu il inghit, si nu pana acum milt timp preferam sa il ignor complet. Insa s-a nimerit ca la momentul asta sa fie singurul cu care chiar puteam lega o conversatie adevarata, si care imi impartea parerile. Deci aveam o rautate comuna, dar nimic mai mult.
Totusi, atmosfera era chiar placuta si puteam sa acuz lipsa de tensiune ca aproape ma îngrijoreaza. Cine ar fi crezut ca tocmai eu o sa ma trezesc stand la taclale cu cel de langa mine? Desi subiectul pentru mine una era lejer. Poats chiar normal, de altfel.
- Nu-s nici eu asa libera, ca am o minte care nu ma lasa sa ma comport ca ultima descreierata pe aici, pufnesc, si probabil ca vorbele mele ar fi fost urmate de un " aviz amatorilor " destinat atat sora-mii, dar mai ales dementei careia ardeam de nerabdare sa-i sap mormantul.
Si, ca tot vorbeam de nimicuri, n-am putut sa nu observ cum camera devenise tot mai plina, intr-atat incat pana si cel mai apropiat fotoliu gazduia imaginea unei vrajitoare indesate, aproape adormita sub palaria larga, de soare. Am strambat din nas cu dezgust, ridicandu-ma fara sa mai stau prea mult sa ma gandesc.
- Ih, ca tot vorbeam noi de rebuturi, mi-am dat ochii peste cap, in timp ce paseam plina de siguranta cativa pasi mai in fata, acum aflata inaintea lui. Ia, hai altundeva, l-am indemnat mai apoi, facandu-i semn sa ma urmeze. Dobitoace fara minte, imi scapa printre buze la nici cateva secunde distanta, cand doi baieti se oprira sa ma priveasca admirativ, ca mai apoi sa-si continue drumul cu capul plecat.

▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬ ▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬

In mod obsinuit, nu m-as fi asteptat la un astfel de raspuns. Dar da, puteam spune ca ea parea ceva mai cerebrala decat celalalte doua demonite distructive. Insa asta nu era neaparat un argument care aiba la mijloc motivele pe care le aveam eu. Pe mine nu ratiunea ma tinea pe loc, ci cu totul altceva. Nici macar nu era alegerea mea. Nimic din ceea ce era vizibil pentru restul nu era de fapt realitatea in care traiam eu. Doar asta credeau ei si exact asa aveau sa si ramana lucrurile.
Usor uimit, am urmarit-o cu privirea si aproape ca m-a luat prin surprindere alegerea ei de a o urma tocmai eu. Si-am stat o clipa sa ma gandesc daca eu chiar vreau sa fac asta, urmand sa realizez ca si eu imi doream la fel de tare sa parasesc incaparea. Si asta si aveam sa fac oricum, chit ca aveam sau nu companie. Asadar, am lasat-o sa o ia inainte, in timp ce o urmam in tacere, observand cele intamplate.
Nu m-am putut abtine sa nu ranjesc la vederea celor doi idioti care acum se indepartau. Adoram expresiile lor si parca eram intr-un fel mandru de actiunile demonitei. Dar asta ar fi insemnat sa-mi pese, ceea ce clar nu avea cum sa se intample in cazul meu.
Am continuat sa merg dupa ea pana cand am ajuns undeva unde eram complet singuri. Cumva am ajuns mai aprope de ea si, fara sa realizez ce mi se intampla,
am inceput sa ma simt de parca picioarele mi-ar fi fost legate si am inceput sa ma misc haotic, lipsit total de orice forma de echilibru. Iar atunci, exact atunci, am cazut, totul finalizandu-se cu mine deasupra Seraphinei.
In acel moment mi-am simtit inima batand mai tare ca niciodata, fiind cuprins de emotii cu care nu ma mai confruntasem pana atunci. Si, odata ce am privit-o in ocei ochi mari si albastri, totul s-a oprit in loc, iar eu m-am blocat, parca hipnotizat de frumusetea demonitei din fata mea. Ii priveam atent chipul din portelan, urmarind inghetat trasaturile perfecte, puse in valoarea de parul platinat, ale carui suvite ramasesera acum dezordonate pe podea. Incepusem sa o vad cu adevarat si abia acum realizam si eu cat de frumoasa era ea de fapt. Si nu doar ca nu mai vedeam doar acei doi ochi reci si plini de ura, dar era de parca brusc eram capabil sa vad slipirea din ei si sa o asociez cu ceva superb, ceva care nu se limita doar la ceea ce puteam vedea. Ceva parca regasit dincolo de aspectele aduse doar de frumusetea ei exterioara. Era de parca sufletul meu ratacit ar fi fost incalzit cu totul de toata acea caldura stranie, si nu doar corpul de sangele pompat mult prea repede in vene. Ma simteam coplesit de un val de emotii pe care nu le mai resimtisem niciodata, iar asta imi taie rasuflarea si ma facu sa inghit in sec, imediat ce contactul vizual lua sfarsit.
- Imi pare rau... i-am soptit, cu glasul tremurat.
Simtisem greutatea vorbelor mele. Si nu doar pentru ca eu nu obsinuiam sa imi cer iertare ori pentru ca regretam ca i-am spus-o. Doar ca eu chiar regretam...
Simteam o nevoie incredibila de a-i crea confort. Asa ca, odata ce mi-am revenit in simtiri, m-am ridicat usor, avand grija sa nu raman totusi indiferent in momentul in care i-am intins o mana, cu intentia de a o ajuta si pe ea sa se ridice.
Era numai vina lui Eros. Stiam asta. Iar cand aveam sa termin cu nenorocita, nimeni si nimic nu va mai fi in stare sa mai gaseasca ceva din ea.

N-a fost nevoie să verific cum că ar fi rămas în spatele meu. Eram mai mult decât sigură că mă urma, iar eu mi-am croit loc, fără să mă opresc până când nu m-am trezit că rămăsesem singură cu el, pregătită fiind să staționez în locul ăla, din moment ce numai de alte persoane în jur nu aveam chef. Eram, totuși, destul de curioasă de direcția în care s-ar putea îndrepta discuția noastră în cazul în care am fi continuat să vorbim, și pe moment nici nu intenționam să termin cu asta. De fapt, mă mulțumea că nenorocitul de Astaroth mă mai și asculta și îmi dădea și dreptate. Deși era clar că asta nu mai avea să se repete, și chit că puteam eu să țin o convorbire destul de fluentă cu el, tot nu îl aveam la inimă. Ba chiar invers.
Sigură pe mine și foarte degajată, m-am întors spre celălalt personaj prezent în încăpere, ca să-i adresez purul meu dispreț față de masa de ingrați prin care tocmai trecusem până atunci.
O fracțiune de secundă însă a fost de ajuns ca lucrurile să se schimbe dramatic, și, deși poate că acum momentul se rotea în capul meu cu încetinitorul, s-a desfășurat atât de rapid că nu am avut timp să reacționez. Clipind de două ori, iar eu mă aflam pe podea, iar Drahyan deasupra mea. Mă simțeam răvășită pe podea, și oricât de mult aș fi știut că trebuie să mă ridic cât mai repede, și, chiar mai mult, dar să-l facă să plătească pentru neatenția lui, m-am lăsat moale. N-am putut să evit contactul vizual, și iată-mă acum cu ochii pironiți într-ai lui, iar răceala alor mei se reflecta în privirea sa.
O sclipire, și am crezut că văd mai mult, diferit de orice lucru ce mi se mai arătase până atunci. Nu sunt în apele mele, e drept, și parcă nici nu mi se revarsă nervozitatea. Pur și simplu îl analizez. Devenită spectatorul obiectiv din tribună, mi-e dat să-i observ trăsăturile armonioase și, deși nu vreau să mă gândesc că e posibil, dar chiar m-am lăsat fascinată câteva clipe de unda de necunoscut pe care o emana. Văzusem în momentele alea ceva atât de distinct de orice mai întâlnisem până atunci că nici nu puteam să nu mă întreb ce înseamnă cu adevărat totul, și, chiar mai mult, dar mi-am permis să asociez figura lui cu o luminozitate mai profundă decât tot întunericul tipic mie. Ai fi zis că probabil o să mă ardă, dar știam că nu e așa.
A trebuit să mă forțez să-mi închid ochii pentru o secundă ca să mă desprind de fantasma regăsită în privirile lui, și, buimăcită, mi-am scuturat capul. Știam ce am văzut. Știam sigur că era ceva atât de atipic cu băiatul ăsta, și totuși refuzam să-l cred în stare de atât.
Scrâșnind din dinți, dar încă acaparată de frenezia descoperirii, m-am descotorosit complet de orice gând care ar fi putut să ducă la violență.
Nici măcar nu m-am obosit să îi refuz ajutorul, agățându-mă cu eleganțp de mâna întinsă, ca să mă stabilizez înapoi în picioare. Revenită, totuși, în simțiri, m-am întors numai decât cu spatele la el, continuând să merg cu demnitate până la fotoliul de lângă. Nu i-am adresat niciun cuvânt până să mă așez. Și nici atunci nu am legat nicio vorbă pornind de la momentul tocmai desfășurat.
- I-ai văzut pe idioții ăia peste care am dat? am continuat șirul comunicării anterioare, acum vizibil iritată de indivizii de mai devreme. Nu pot să înțeleg, chiar nu pot. Nu fac și ei o selecție înainte să primească aici pe ori și care netot? m-am revoltat încrezătoare, aruncându-i lui Drahyan prima privire de când mă așezasem.
Deși nu era tocmai ceea ce voiam, eu căutam lumina. Și, deși cu greu, parcă încă aș fi putut să o simt, ca și cum tocmai căzătura aia ar fi deblocat ceva atât de important.

▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬ ▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬

Încă nu știam cum sa îmi explic ceea ce tocmai se întâmplase cu mine. Văzusem evitarea aia din privirea ei... Ma simțisem de parca noi doi am fi avut parte de o legătură lipsita de orice fel de limite și mai voiam... voiam sa simt mai mult, de parca tocmai acum as fi devenit lacom și mi-as fi dorit sa simt din gustul plăcerii. Dar nu puteam. Și nici măcar nu eram în stare sa înțeleg ce se întâmplase cu mine. Brusc ma trezisem ca ma comportam stupid în compania unei demonitele pe care, pana acum doua secunde, nici măcar nu o sufeream.
O văzusem deplasandu-se, o auzeam vorbind... Doar ca era de parca eram mult prea cuprins de propriile mele gânduri și sentimente, pe care mici n știam ca le aveam...
- Aha, i-am răspuns, foarte absent și abătut. Îmi era greu sa port o conversație fără sa am tendința sa ma gândesc la ea. Parca o priveam altfel acum, dintr-un oarecare motiv. Și era frustrant. Mult prea frustrant.

Nu îl urmăream cu privirea în niciun fel și nici nu voiam să fiu interesată prea tare de ce treabă are el. Mă concentram asupra mea, tolănită la locul meu, cu picioarele peste unul dintre brațele fotoliului și capul sprijinit de celălalt.
Mă făcusem rapid comodă și tot la fel îmi și revenisem - oarecum - în element, preocupată deci de propria persoană și de frustrările personale, pe care eram mai mult decât dornică să le discut.
M-am încruntat cam prea brusc, țintuindu-l, însă, cu privirea, de cum i-am auzit răspunsul incredibil de sec. Și, dacă mi se părea că acum eram dornică să-l tolerez, dintr-o dată parcă mi-a căzut iar fisa, complet înfuriată de ignoranța pe care o prezentase. Ce, m-a văzut că nu i-am făcut nimic și acum și-a luat-o deja în cap? Nu, nu merge așa cu mine.
- Mie nu-mi răspunzi în halul ăsta, i-am replicat agasată, cu ochii îngustați în direcția sa.
Să nu fiu luată în seamă e unul dintre acele multe lucruri pe care nu le suport. Și să se facă pe grozavul în fața mea e și mai rău, iar mie zău că-mi pasă de ce este acum în capul lui, dar nu-mi convine deloc să fiu întâmpinată cu jumătăți de reacții de genul acesta.

N-a durat mult. Doar o clipa de neatentie si o alta viata s-a dus, ramanand in urma sa o stare de nesiguranta si teama...
Cateodata incepeam sa cred ca ar fi in zadar, dar nu si pentru mine. Eu trebuia sa fiu mereu prezent, atat in viata ei, cat si a altora. Si nu ca as fi cerut eu asta, pentru ca niciodata nu ceream. Dar pur si simplu ma pricopseam cu tot felul de situatii care cereau o rezolvare. Si cine sa fie cel mai demn de o asemenea realizare daca nu eu?
Toata acea agitatie s-a rispitat si, minute bune mai tarziu, Seraphina si Drahyan s-au facut amandoi nevazuti, iar linistea se reinstala. Si nu ca ar fi fost vreodata prea multa liniste pe aici, doar ca acum nu trebuia sa-mi mai fac griji ca Astaroth si ambitia lui prosteasca va mai deranja pe cineva de langa mine. Iar absenta demonitei nu facea decat sa ma detensioneze, caci intr-un fel sau altul ajungea si ea implicata. Mereu. Absolut nelipsita.
Mi-am mutat privirea de la unul la altul, analizandu-l pe fiecare in parte. Cel mai tare puteam spune ca ma ingrijora tacerea colegei mele. Morgianna nu obisnuia sa taca niciodata. Si mai ales in situtii de genul asta. Eram, de altfel, capabil sa imi dau seama de ca afisa toata aceasta indiferenta, doar ca asta nu era ea... Era ca si cum ar fi tacut fara voia ei, ca si cum n-ar fi putut vorbi...
In schimb, elful de langa ea nu mai stia cum sa se imparta intre ea si zana, caci nici Arencis nu era prea bine, stiind destul de bine cat de afectat era de starea Sayei. Nu puteam spune totusi acelasi lucru si despre sora lui Astaroth, care parea total absenta si plina de raceala ei specifica, pe undeva pe langa Valerian si Xander.
- Esti bine...? se auzi un glas cald, urmat de imaginea blanda a unui chip angelic. Andreas voia doar sa se asigure, dar stiam si eu ca putea simti inca nelinistea. Iar acest lucru mi-a fost confirmat imediat ce privirea mea s-a lovit de ochii verzi si plini de hotarare a-i roscatului din apropiere.
- Da, veni raspunsul meu categoric.
Isidius ofta, dar eu nici ca m-am clintit. Oricum era evident ca eram tinut aici doar din cauza unor anumite prezenta care ar fi intervenit in cazul in care m-as fi deplasat inapoi la Saya. Nu-l inghiteam pe Drangelius si nu eram deloc de acord ca el sa stea acolo cu ea. Dar nenorocitul insistase, iar refuzul meu nu ar fi dus decat la un conflict, atragand cu sine o imagine negativa pentru mine. Ceaa ce... era in zadar.

De fapt, sunt mult prea multe motive pentru care m-am ridicat în picioare atât de grăbit când am auzit că era nevoie de un reprezentant care să aibă grijă de Hellcraft. Însă, în mod oficial, m-am folosit de poziția mea înaltă și nici nu a fost nevoie să dau explicații.
A fost, deci, o treabă de minute până m-am prezentat prompt în spațiul rezervat pentru excursia elevilor, fiind întâmpinat imediat de director. Probabil, dacă ar fi fost vorba de oricine altcineva, ar fi încercat imediat să mă impresioneze și să ascundă orice neregulă. Dar nu era cazul cu mine. Nici măcar nu era prima dată când mă oferisem să-l scot din încurcătură, iar noi, în ultimii șaizeci de ani, ajunsesem chiar buni camarazi. Altfel cine i-ar mai fi scos lui școala din bucluc? Deși nu mă plâng. Era propria mea alegere, și, ce-i drept, țin prea mult la locul ăsta să-l las de izbeliște. Am fost, doar, printre primii veniți aici, oricât de îndepărtate ar fi vremurile în care puteai să ieși pe coridoare și să stai la taclale cu Amorphin van Ludenberg sau să servești o cafea cu domnișoara Regulus. Nu, nu e ca și cum aș trăi în trecut, dar am momentele mele când, prin toate sutele astea de ani, se strecoară în mine nevoia aia bizară de a proteja comedia asta de loc. Și știu eu prea bine cât de puțin inocentă este, dar vorbim noi aici de copiii ai celor mai groaznice entități văzute până acum, deci nimic nu mai e de mirare. De data asta, o demoniță scăpase de sub control, iar pe mine mai că mă pufnea și râsul când îl ascultam pe idiotul ăla de ministru abia pus în funcție cum făcea el crize despre cât de problematic ar fi asta, ba mai rău, „ în timpul unei deplasări cu scop recreativ ”. Toată agitația asta însă nu avea niciun sens. Dacă era să număr câte vieți de vrăjitori se pierd la Hellcraft îmi ratam și infinitatea de viață.
Nici nu mai fusese cazul să-i explic lui Gallandrius care era treaba mea aici, și cum o să am eu grijă să nu fie nicio problemă, iar acum ne dădusem la glume și cafele în grădina din spate a domeniului. Tocmai mă ridicam de pe scaun, când vrăjitorul cărunt dinaintea mea se hotărî că este, totuși, cazul să-mi anunțe oficial venirea, iar eu nici n-am putut fi mai încântat.
Am traversat rapid spațiul, ajungând în față, unde am dat de un grup destul de extins, printre care am putut să recunosc și câteva figuri destul de bine cunoscute, cum ar fi fiica cea mare a dragului de Lucifer, prințul elfilor și chiar figura elegantă a unui tânăr membru din familia Cadaverious. Părea că majoritatea elevilor se afișaseră în același loc odată cu apariția noastră, conștienți probabil de faptul că urma să li se comunice ceva important, fapt ce-mi convenea chiar mai mult. Poate chiar sunt vinovat de asta, la urma urmei - nevoia asta continuă de a atrage atenția în jurul meu. Deși nici nu mă chinui, dar nici că nu mi-ar plăcea dacă nu s-ar întâmpla întocmai.
- Atenție, vă rog! se impuse Galladrius, iar privirile tuturor erau ațintite spre el. Acesta este Levhian Dendrakius, onorabilul ambasador al magiei, mă prezentă plin de respect, analizând în același timp reacțiile din jur. Va rămâne cu noi pentru o perioadă nedeterminată și vă rog să îl tratați cum se cuvine, continuă, fixând cu privirea câțiva băieți, pe care mă gândesc că îi bănuia de ceea ce eu numesc „ Sindromul vreau-să-par-mult-prea-bun-și-nu-mi-iese ”.
Adevărul e că m-am abținut să nu chicotesc, pe moment, păstrându-mă impozant și cât se poate de oficial. Până la urmă, ei nu trebuie să știe că mie nu-mi pasă de câte dezastre pornesc. Și chiar mi-ar prinde bine o doză bună de relaxare.
Iar dacă stau să mă gândesc, e chiar drăguțel locul ăsta...

Iar dacă mai exista vreo urma de calm, acum chiar ca dispăruse de tot. Ochii mi s-au îndreptat în direcția celui prezentat, iar fruntea mi s-a încrețit pentru câteva clipe, ca mai apoi sa îngheț de tot. Inima a început sa pompeze tot mai rău, simtindu-ma de parca tocmai mi-ar fi pocnit o vena în cap.
Analizam cu precizie noua prezenta, abia introdusa. Și mai ca-mi venea să-mi dau palme numai la gândul că ambasadorul magiei se afla aici, printre noi. Mai știam și ca asta însemna un singur lucru: necazuri. Multe, multe necazuri. N-aveam niciun dubiu în legătură cu motivele pentru care se afla aici. Saya. Saya era motivul. Și nu ca n-ar fi fost deja evident ca fusese deja pus la punct în legătură cu isprava ei. Asta mai însemna și ca urmau sa apară sancțiuni, iar mie îmi venea, din nou, să-mi dau pumni. Numai griji de genul asta nu aveam eu acum. Însă nu prea mai era loc de comentarii, asa ca ma așteptam la ce era mai rău. Bineînțeles, pe demonita nu aveam sa o las asa și urma sa fac tot ce-mi sta în putință ca sa se ajungă la o pedeapsa ușoară. Ba chiar ma făceam vinovat pentru întâmplarea asta nefericita. Saya era în grija mea. Era responsabilitatea mea. Nu am fost acolo și era vina mea. Eu trebuia sa fiu sancționat. Și tocmai d-aia am continuat sa-l privesc sceptic pe vrăjitor, observând în expresia lui, ce se voia neutra, o urma de ceva ce părea amuzament. El știa deja ce ne aștepta, doar ca pe mine, în schimb, gândul asta m-a făcut sa înghit în sec încă odată, urmând sa-mi țin pumnii și mai inclestati. Știam ca o sa vina aici, sa ne vorbească. Aproape ca puteam sa simt ceva atât de previzibil. Și, deși nu-mi convenea deloc, trebuia sa fac ceva. Trebuia să-mi pregătesc tactica de apărare și să-mi fac un plan care sa fie credibil, sa îl conving cumva ca n-a fost decât un accident. Iar dacă era nevoie sa dau vina pe lipsa mea și instabilitatea Sayei, chiar asta aveam sa și fac. N-aveam de ales și trebuia sa dau piept cu realitatea. Doar ca... nu voiam sa dezamăgesc pe nimeni.

Nu că aș fi vreun sadic sau ceva, dar mie chiar îmi plăcea să văd cum toți copiii ăștia prinseseră un total alt aer în doar câteva secunde, și nici n-am putut să nu observ ce priviri timorate îmi aruncau în timp ce își făceau drum spre alte locuri, părăsind astfel încăperea. Galladrius se scuză, anunțându-mă că are ceva de rezolvat și va trebui să mă lase singur. Știa că mă descurc, mai ales că, în afară de profesori, pusesem ochii pe câteva persoane pe care aș fi avut de gând să le salut.
Iar, dacă n-am mai apucat de mult să stau de vorbă cu dragul de Lucifer, mă bucuram chiar că i-am văzut una dinte fiice, fără să nu mă pot întreba cărui fapt se datorează absența mezinei. Desigur, demonița nu era singurul motiv pentru care m-am îndreptat direct spre grupul destul de pestriț. Și, pe lângă faptul că eram sigur că aveau vreo legătură cu așa-zisul incident de mai devreme, știam că o să găsesc câteva prezențe foarte plăcute, pentru că numai să stau cu o hoardă de profesori bătrâni nu aveam eu chef acum. Că doar eu am sufletul tânăr - iar pe asta chiar o cred. De fapt, țin și să o întăresc.
-Salutare, m-am adresat degajat când am ajuns în dreptul lor, trecându-mi rapid ochii asupra fiecăruia. Vai, Morgianna, cum mai ești? m-am adresat prima dată ei, privind-o tare încântat.
Și nici nu mi-a luat mult să înțeleg de ce nu am primit un răspuns, ci numai o căutătură frustrată și gestul tipic de a izbi violent pământu cu piciorul. Și, deși nu ar fi trebuit, chiar am pufnit în râs.
- Gata, m-am prins, asta-i opera Seraphinei, am constatat verba, în continuare amuzat de situație. Știi că te-aș ajuta, dragă, dar soră-ta ne-a cam legat mâinile, am continuat, imediat captând atenția prințului elf, ai cărui ochi se măriseră instant.
- Stai așa, ce-a făcut? se arătă interesat, și poate chiar terifiat, privind continuu spre amica lui.
- Nimic atipic, doar o vrajă de tăcere, pe care numai ea să o poată revoca, i-am explicat cu calm, rămânând cu privirea asupra lui. Ție cum îți mai merge, Nyxis? veni rândul meu să-l interoghez, tare bine dispus.
Îi cunoșteam familia, și încă destul de bine, dar nu eram neapărat fanul lor. Deși el chiar îmi plăcea, și mă mai și amuza cum reușise tocmai cineva atât de atipic ca el să iasă din doi îngâmfați de care nici că mai știu cum să mai scap. Deși nu era caz singular.
Vizibil uimit că eu eram dornic să intru în vorbă cu el, stătu puțin pe gânduri, asta până să-mi răspundă ceva mai entuziasmat, deși se vedea în vocea lui că probabil evenimentele anterioare îl cam afectaseră.
- Păi, destul de bine, mă asigură zâmbitor. Tot încercam să aflu ce-i cu Morgi, că nu a țipat până acum la nimeni, completă, pe ton glumeț, atrăgând însă o privire cam nepoliticoasă de la demoniță.
Îi văzusem totuși, pe câțiva dintre ei, destul de încordați. Celălalt elf părea destul de îmbufnat, și nici n-am putut să nu observ instant vrăjitorul înalt și cu trăsături delicate de lângă mine, pe chipul căruia domnea îngrijorarea.
- E totul bine? l-am întrebat pe cel din urmă, pe ton amical, în timp e una dintre sprâncene mi se ridica, curioasă.

A venit fix lângă noi și a început sa discute cu lumea de parca totul ar fi fost complet normal. Ce urmarea cu asta? Ce punea el la cale? Și de ce venea aici ai se comporta cu noi de parca am fi fost egali, iar lui i-ar fi făcut placere sa se afle printre vrăjitorii tineri? Înțelegeam ca domnul director l-a lăsat sa își facă de cap, dar zău ca mai rău nici ca se putea.
Am ascultat șocat discuția lui cu Nyxis, ignorând total întrebarea lui, adresata personal. Nu aveam nevoie de compătimirea lui, mai ales ca Saya mea era motivul pentru se afla el p-aici. Și nu-mi plăcea individul, absolut deloc.
- Trebuie s-o găsim pe Seraphina și s-o facem sa rupă vraja, am comentat, cu privirea amintita către Morgianna. Nu-mi convenea deloc s-o vad așa, mai ales ca sora ei a reușit sa ne scoată din sărite pe toți. Iar dacă atunci am încercat sa aplanez un conflict, acum ma simțeam nemaipomenit de revoltat. Nu suportam sa și știu ca erau atâtea de rezolvat, iar eu stăteam la povesti cu ambasadorul, care părea enervant de relaxat. Dar lui ii convenea. Pe el nu avea sa îl pedepsească nimeni cu nimic.
Din spatele meu, am auzis imediat o șoaptă. Și deși am realizat ce îmi spusese, eu ma încăpățânam sa nu îl privesc în ochi.
- Usurel, Rhain. O s-o găsim, calm, replica Isidius, plin de intenții bune. Simțeam calmul din vorbele sale, dar asta nu schimba nimic în mintea mea. Voiam într-o oarecare măsură să dispar de aici și nu doar din cauza noii prezente.
- Iarta-l, interveni Valerian, zambind slab catre noul venit. Rhain și șeful de la Shax sunt responsabilii cu excursia și îl cam neliniștește situația creata datorita Sayei, despre care sunt sigur ca ai aflat, anticipase el. Și nu se încurca. Avea perfecta dreptate. Dar ceva îmi spunea ca se cunoșteau, de Valerian era atât de degajat. Niciodată nu își pierdea calmul și eleganța. Dar parca ceva din tonul lui îmi spunea ca era tare sigur ca nu avea sa se întâmple nimic pe baza vizitei vrăjitorului venit pe nepusa masa.
- Exact. Cred ca ar trebui sa merg sa vad ce face, Cadence a stat deja prea mult cu ea, m-am scuzat, încercând sa ma fac nevăzut. Dar n-am putut, căci un singur lucru m-a oprit. Roșcatul de lângă mine, foarte prevăzător și înzestrat cu un calm imposibil de tulburat, reacționa rapid și ma apuca de brat, înainte de a mai apuca sa fac și altceva. Astfel, m-a tras imediat acolo, tinandu-ma pe loc și segatandu-ma cu privirea.
- Oh, dar n-ai sa pleci nicăieri, ma informa, cu foarte mare siguranță în propriile cuvinte. O sa ramai aici și o sa îți placa, adaugă, zâmbind la final. Asta m-a făcut în mod involuntar sa ma încruntat, refuzând sa îmi înfrunt camaradul deja hotărât sa ma tina aici. Într-un fel știa ca am sa cedez și asta am și făcut. Dar doar pentru ca știam ca am sa am probleme dacă cumva se nimerea sa dau ochii cu individul de la etaj, care o păzea pe demonita în locul meu. Nici măcar nu știam de ce a insistat. Tot ce știam era ca dacă îl vedeam, aveam sa ii smulg capul de pe umeri. În plus, nu voiam s-o las pe Morgianna asa.

Nici că îmi trebuia prea mult timp să înțeleg. Brunetul era, în mod clar, sceptic și inhibat de prezența mea. Încă din prima tot încerca să scape, să plece cumva, doar ca să nu stea aici.
Și înțelegeam de ce, pentru că la urma urmei eu eram cine eram și, cu tot cu explicațiile oferite de Valerian - o altă persoană pe care o apreciam enorm pentru maturitatea și eleganța de care dădea dovadă de fiecare dată - am știut clar care-i problema.
Doar era destul de normal în situația lui să-și facă griji, și, pe deasupra, probabil că se mai temea și de posibilele sancțiuni.
Am încuviințat înțelegător din cap, privindu-l binevoitor pe cel vizat de privirea mea până acum, ca apoi să mă întorc spre tânărul Cadaverious.
- E de înțeles, desigur am vorbit mai mult pentru mine, privindu-i cu calm. Am fost deja pus la curent cu ceea ce s-a întâmplat, da, am adăugat, ceva mai serios. Momentan însă am înțeles că Saya este bine îngrijită și nu are sens să o perturbăm de acum. Eu unul zic că mai de grabă ar trebui să mergem să rezolvăm... fac o pauză, azvârlindu-mi ochii spre demonița din vecinătatea mea. Da, micuța problemă a Morgiannei, completez, cu o sclipire de zâmbet în direcția ei.
Deși o să fie mai dificil decât ar părea. Și, chiar dacă vraja e incredibil de simplă, protecția pusă de demoniță o face extrem de problematică. Iar din câte știam eu și din cât de tare o lăuda taică-său, Seraphina era maestră la genul ăsta de magie. Și, de fapt, nici nu puteam să nu afirm cât de bine era făcut farmecul, dar acum nu era vreme de acordare a meritelor.
Privind încă odată spre cei din jur, mulțumit să observ că roșcatul hotărâse să-l țină aici pe Rhain, fapt ce m-a făcut să arunc un zâmbet involuntar în acea direcție.
- Deci, știe cineva unde ar putea fi? am ridicat din sprânceană, curios.

Aha, deci din spusele lui, eu perturbam, iar ala tare mult mai avea grija de el. Si zau ca daca n-ar fi fost Isidius, as fi plecat de mult. Nu imi statea in fire sa pierd vremea, nu cand situatia era oricum destul de tensionata. Mda, numai asta nu lipsea p-aici.
- E cu frate-miu, raspunse Aleerah, care isi butona telefonul, apoi privi catre Levhian, pornind deja intr-o anumita directie. Banuiam deja ca a stat sa-si intrebe geamanul, pe care il voiam cat mai departe de aici. Dar daca cateva clipe in prezenta lui si a demonitei absente aveau sa-i readuca vocea Morgiannei, atunci nu prea aveam de ales. Va miscati sau vreti ca albastrica voastra sa ramana muta? intreba, incepand a se indeparta tot mai mult. Si cum nimeni nu prea voia sa piarda timpul, ne-am tinut dupa vrajitoare, fara sa mai tin cont de atitudinea ei inadecvata. Era tipic gemenilor Astaroth sa se comporte de parca nimeni si nimic nu i-ar fi putut egala.
Ajunsi intr-un loc destul de indepartat de cel parasit anterior, am realizat imediat ca aici s-au refugiat cei doi. Si aproape ca as fi fost uimit de faptul ca stateau impreuna, atunci cand usa s-a deschis si am dat ochii cu ei, daca nu as fi fost aici cu motive clare. Apucasem sa observ ca pareau sa se simta tare bine unul in prezenta celuilalt, facand contact vizual in timp ce discutau despre un subiect pe care era clar ca il aveau in comun. Iar daca Seraphina statea pe unul dintre fotolii, plina de siguranta, Drahyan parea cam absent, iar ochiul lui incepuse sa prinda deja nuante puternice de violet, schimbandu-se complet la fata in momentul in care il observa pe Levhian. Aproape ca a inghetat acolo, fara sa mai spuna nimic pret de cateva secunde. Acum probabil avea sa-si puna masca de copil eminent si perfect, ca sa dea bine in fata lui. Si nici nu ma mira ca stia si el cine ii statea in fata, ca la functia tatalui sau era si normal sa stii pe ce lume te invarti.
- S-a intamplat ceva? dori sa afle, in timp ce evita sa ne priveasca si pe noi ceilalti.

Nici că a trecut mult până ce s-a aflat și locația Seraphina, iar eu eu, alături de toți ceilalți prezenți am pornit în urma vrăjitoarei - despre al cărui tată ar cam trebui să notez că nu îl pot înghiți - ce ne ghida, ajungând rapid în camera în care cei doi se aflau.
Analizând rapid expresiile fiecăruia, încercam să înțeleg care e legătura dintre ei. Totuși, demonița, trufață și plină de încredere, continua să-și radieze superioritatea, așezată confortabil într-unul dintre fotolii. La Drahyan însă n-am putut decât să surprind schimbarea totală și rigiditatea căpătată odată ce am apărut în peisaj. Iar asta de fapt mă nemulțumea nespus, pentru că nu știu eu prea multe despre ce se întâmplă în interiorul familiei Astaroth, dar nu sunt născut ieri și mi-am trecut prin sutele de ani ca să știu că ceva e în neregulă cu acest băiat, și toată perfecțiunea asta robotică nu i se potrivește deloc.
Îl văzusem și acum, atât de impacientat dintr-o dată, și m-am cam simțit dator să-i arunc o privire blândă, că doar el nu făcuse nimic, și Seraphina era cea pe care o căutam noi aici.
- N-ai tu grijă, l-am asigurat, apropiindu-mă de unul dintre fotoliile aflate în vecinătatea celui pe care era așezată inculpata, așezându-mă dezinvolt.
Ea în schimb nu fu atât de încântată de prezența mea, și după primele secunde deja își dădea ochii peste cap, privindu-mă ranchiunos.
- Ce-i? Să înțeleg că s-au găsit dintr-o dată idioții din consiliu să facă vâlvă pe isprăvile nebunei și te-au găsit tocmai pe tine să stai pe capul nostru? își etală din prima veninul, vorbind plină de ironie și, în același timp, dezgust.
Eu totuși eram clam, chicotind tare amuzat de explicația pe care o dăduse, destul de realistă de altfel. Cu o mică scăpare, totuși...
- De fapt, eu m-am oferit, dar nu asta e...
N-am apucat să mai termin ce aveam de spus, fiind întrerupt imediat de demoniță, ce pufnise disprețuitor încă de la primele mele cuvinte.
- Dar clar că tu te-ai oferit, mă ironiză fără nicio jenă, dar nici că aveam de gând să încerc să o contrazic.
Eram oricum conștient că nu are rost să bag de seamă, pentru că e vorba aici de fiica cea mică a lui Lucifer, și eu o cunosc destul de bine cât să știu că nesimțirea pură e speciaitatea ei și nu se va sfii să arate asta. Plus că aveam altă treabă și în ritmul ăsta nu ajungem nicăieri.
- Foarte bună vrajă de tăcere, să știi. Dar cu ce ocazie? m-am hotărât să îi expun direct problema.
Nici că m-a mirat faptul că pentru o secundă păruse să nu-și amintească despre ce vorbeam, dar mai apoi ridică indiferentă din umeri, aruncând o privire plină de ură asupra surorii ei.
- Morgianna vorbește prea mult, mă lămuri fără pic de sensibilitate, pe ton arctic.
Și știam bine că cele două nu se înghit deloc, iar certurile lor sunt vestite în toată comunitatea magică, deci incidentu ăsta, privind în ansamblu la stilul lor mult mai violent, era chiar inocent și comic. Însă puteam vedea pe sub buclele albăstruie ale demoniței că nu îi convenea deloc, și, dacă Nyxis nu ar fi ținut-o strâns lângă el, ar fi sărit deja asupra Seraphinei.
- Iar protecția? Pentru ce a fost nevoie de ea? continuam să o interoghez, chiar interesat.
- N-o s-o ridic decât atunci când o să vreau, mă anunță tăioasă, citind direct prin intențiile mele.
Au urmat o serie de priviri îngrijorate, și toată nervozitatea din aer părea să crească în densitate, devenind chiar sufocantă la mometul de față.
- Oh haide, a trecut deja destul timp... se rugă elful, în zadar însă, căci privirile fetei nu comunicau decât cât de patetică i se părea, probabil, toată încercarea asta a noastră.
Dar știam că, într-un final, o să reușim, cumva, să o înduplecăm. Cum, însă, mai trebuia să mă gândesc puțin. Speram doar să fie vreo persoană cu care se înțelege suficient de bine care să o facă să se răzgândească.

Într-un fel sau altul am ajuns sa asist la scurta discuție dintre cei doi. Dar marele nostru ambasador nu părea sa ajungă la vreun compromis, iar intervenția lui părea sortita eșecului. Nici măcar Nyxis nu reușea sa schimbe situația, ceea ce făcea ca lucrurile sa se complice și mai tare.
Cum eu nu aveam răbdarea necesara sa ii vorbesc Seraphinei, priveam în toate părțile și analizam figurile tuturor. Morgianna nu putea sa rămână asa. Era nedrept, chiar dacă pățeam ușor subiectiv în circumstanțele astea. Dar nu era de mirare, având în vedere atitudinea abordata de sora ei mai mica.
Cu toate acestea, n-am putut sa nu observ privirea taioasa a lui Arencis, aruncata cu dispreț asupra lui Drahyan. Pur și simplu îl amenința din priviri sa facă ceva, el părând momentan ultima speranța. Și uram nespus sa depinde de un Astaroth. Asta implica nervi de fier, iar eu nu dispuneam de ei.
- Tăcere. O sa rupă vraja când o sa vrea ea, vorbi, într-un final, blondul, privind cu asprime în jurul sau. Deși era aproape șocant modul calm în care ii ieșeau cuvintele pe buze, fără pic de dezgust. Dar știam eu de ce era el asa.
Totuși, nu a durat prea mult ca se analizeze scurt pe toți, și începu a vorbi din nou, de data asta privind-o doar pe inculpata.
- Știi... Dacă ai rupe vraja, ar fi mai amuzant. Gandeste-te doar cat de ușor ii poți întoarce vorbele și cat de amuzant o sa fie sa o vezi enervandu-se iar. Nici măcar nu ai nevoie de o asemenea vraja ca sa o chinui, iar tu știi asta. În plus, gandeste-te doar cum vor începe și restul sa dea din gura. Haosul o sa domneasca din nou, au fost singurele cuvinte ale lui. Părea tare calm și sigur pe el, deși eu observasem ce făcea el. Încerca să facă pe deșteptul, astfel încât sa para ca intra în jocul Seraphinei, făcând totodată și pe bunul samaritean. Și, ce-i drept, alesese sa joace cartea corecta. Căci doar un astfel de argument ar fi convins-o într-o oarecare măsură pe Seraphina.

Ajunsesem tare amuzată de toate încercările astea a le lor de a mă îndupleca. Chiar credeau ei că aveam să le dau ascultare vreunuia? Nu aveau, oricum, niciun fel de putere asupra mea. Nici chiar Levhian, care reușise să-i reintroducă, prin simpla prezență, tentința de a se juca de-a copilul fără cusur lui Drahyan. De fapt, mă și frustra treaba asta, că degeaba se dădea el perfect și încerca să crească în ochii tutror, când eu - și mai toți ceialți - eram conștienți cât de fățarnică era fața asta a lui.
Știusem din prima și ce urmărea când începu iar să-mi vorbească, vrând să pară convingător. Eu însă nu eram deloc impresionată. Ba chiar mai rău mă enerva, pentru că știam cum putea fi de fapt, și parcă îi preferam varianta de mai devreme, când nu erau atâția ochi ațintiți în direcția mea - nu că m-ar deranja să fiu centru atenției. Dar, ce-i cert, am ajuns totuși să-i cântăresc propunerea, pentru că ar fi putut fi tare amuzant să-mi bat mai rău joc de ea. Însă era prea clar că el făcea asta doar ca să pară deștept, ceea ce nu aveam să tolerez.
- Ia mai taci și tu, mi-am dat ochii peste cap agasată, țintuindu-i pe fiecare în parte pentru câte o clipă. Am spus că o să desfac vraja când o să am chef, îmi răsună glaciar vocea, sub privirile terifiate ale tuturor. Iar eu n-aș mai comenta, dacă nu vreți să-i urmați rândul soră-mii, țin să adaug, iar o urmă de rânjet plin de răutate îmi întunecă privirea.
Acela a fost și momentul în care Morgianna s-a smucit din strânsoarea elfului ei idiot, trecând de asemenea de încercarea de blocaj pe care Irathius și nenorocitul ăla de vampir încercaseră să-l creeze. Nu că ar fi avut cineva vreo șansă împotriva forței ei distructive, iar acum toți trei ce s-au încumetat să-i opună rezistență fuseseră aruncați în lături, pentru că era clar că demonița nu mai gândea clar în momentul ăsta.
Ambasadorul se ridică prompt de la locul lui, fără însă să intervină, știind prea bine că ar fi o mare prostie din partea lui. Eu îmi urmăream surioara, în continuare relaxată în fotoliu, fără să schițez niciun gest. În ochii ei, însă, se citea furie în starea cea mai pură. Ardea, e clar, și abia ar fi așteptat să mă termine acum. Și nici că ar fi fost ceva atipic. Se întâmplă des, de fapt. Doar o joacă de copii pentru oricare dintre noi, și niciuna n-ar fi rămas cu vreun semn după, tocmai pentru că se dovedise să fim atât de invincibile fiecare. Acum, însă, nu urma să ajungă prea departe. Chiar sub privirea mea, se pregătise să atace, sărind turbată asupra mea. N-a ajuns niciodată să mă atingă. O singură vrajă și pică în genunchi în fața mea, tremurând nervoasă. Eram mult prea calmă în momentul ăla și mă distram prea tare ca să poată trece de mine, și, undeva, sub straturile acelea de barbaritate tipică ei, știa bine.
În plus, o țintuisem pe moment în același loc, rânjind mulțumită. Era ceva în legătură cu umilitul celor din jur care reușea de fiecare dată să mă bine dispună, iar acum nici nu puteam să mă simt mai bine. Mi-am șters, totuși, orice urmă de încântare de pe chip, și în nici câteva secunde expresia mi se schimbase complet, trecând la dispreț absolut și tipicul ton ironizator, încărcat de superioritatea specifică.
- Vorbește cât vrei, idioato, am pufnit în cele din urmă, eliberând-o chiar în același moment de sub vrajă.
Sub privirile deloc mulțumite ale celor din jur, m-am ridicat amuzată total de întregul eveniment, lăsând-o pe Morgianna în spate, sub încercările a vreo patru persoane diferite de a o calma. Nu avea ce să-mi facă, oricum.

▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬ ▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬

Era deja clar ca eu nu intenționam sa o conving pe Seraphina sa rupă vraja aia nenorocita. Tot ce voiam eu era sa ii vad p-ăștia cum tac. Dar nu puteam eu sa pierd ocazia. Mai ales ca zâna aia idioata părea sa fie tare pornita pe mine și se mai și uita la mine de parca ar fi intenționat sa ma pocnească din nou. Și nu ca mi-ar fi părut rău, ca oricum nu-mi pasa de ce se întâmplă cu adevărat cu mine, dar parca nu voiam sa fiu umilit în fata ăstora, legat de mâini și de picioare, în timp ce nu pot riposta din cauza ambasadorului prezent. Nu puteam riposta în fata lui. Știam de cine sa ma feresc. Iar dacă ar fi aflat tata...
Am privit cu dezinteres tot momentul. Era clar ca, după mine, ar fi putut s-o reduca la tăcere pentru totdeauna. Oricum nu puteam preț pe viata surorii ei și nici că-mi pasa mie dacă vorbește sau nu. De fapt, nici măcar nu spusese niciodată ceva cu adevărat util. Nici măcar important.
Odată ce si-a terminat numărul, m-am uitat în ochii surorii ei, parca hranindu-ma cu nervii ei. Ardea, era evident. Și habar n-avea cat de tare ma amuza pe mine toată situația asta penibila. Asa ca mi-am menținut calmul, aratandu-ma interesat și de reacțiile celorlalti.
Eram tare mândru de alegerea Seraphinei. Și, ceva, cumva, îmi spunea ca asta făcea ca eu sa fi făcut cea mai buna alegere, atunci când am decis sa rămân în prezenta ei.

Ce-i drept, Katrina fusese ultima figură la care m-aș fi putut gândi că o să-mi apară înainte, dar uite că s-a întâmplat. Și, probabil, dacă Morgianna ar fi fost aici ar fi ieșit destu de interesant. Însă eu chiar am fost încântat să o revăd. Și, pe lângă faptul că eram extrem de dornic să aflu cărui fapt se datora vizita asta neașteptată, nu am avut atât de mult timp la dispoziție pentru discuții. De altfel, chiar mi-a picat bine ideea de a ne alătura grupului de la Hellcract, chit că acum mi-e extrem de incert ce are ea de gând. Însă eu știam că o să mă întorc de luni. Și, deși refuzam să vorbesc despre motivele absenței mele și cum de am aș reuși să mă întorc acum, nu puteam să neg că aveam ceva entuziasm rămas pentru asta. Și nu că Azazel n-ar fi o prezență interesantă, dar parcă mi s-a urât să-i văd fața zilnic și să-i ascult autovenerările constante.
Deci, o evadare în avans mi-a prins foarte, foarte bine. A fost atât de prielnic că nici măcar n-am mai așteptat să îmi găsesc mentorul și să-l anunț unde mă duc. Am fost totuși destul de drăguț să-i las un amărât de bilet în care îi spuneam ce am de gând, asta chiar înainte să mă avânt spre motocicletă, cumva prea entuziasmat pentru o porcărie de genul ăsta.
E drept, așteptam e mult să plec. De atât de mult timp că nici măcar n-am stat să mă impacientez de cât avea să dureze drumul și nici nu mi-a păsat de cât mai aveam de parcurs. Am ajuns, totuși, la o oră relativ rezonabilă, chiar înainte de căderea întunericului.
Încă nu ne oprisem, dar puteam să văd un grup destul de mare așezat în curte. Și chiar de la distanța aceea, nu mi-a fost greu să recunosc niște figuri vag cunoscute, fapt ce mi-a activat, numai decât, rânjetul, care se mări tot mai mult în timp ce vedeam cele câteva persoane strângându-se în jurul meu și al lui Kat în timp ce intram în curte.
Nici nu cred că am mai avut răgaz să îmi îndes țigara în gură din momentul în care mi-am dat jos casca, de altfel. O secundă și deja m-am trezit sufocat de-a dreptul într-o îmbrățișare atipic de puternică pentru un trup feminin.
-Mako! exclamă plină de uimire Seraphina, care se dovedise a fi și cea care sărise pe mine, plină de încântare și, sincer să fiu, nici că nu pututusem să rămân mai perplex.
Am zâmbit totuși, tare mulțumit de prezența ei, și, de asemenea de întâmpinarea făcută și dubios de călduroasă pentru stilul ei.
- De când iei în brațe tu lumea? am întrebat-o în glumă, făcând însă în tocmai și strângând-o tare amuzat la piept.
Nu că valul de afecțiune ar fi durat prea mult după, și m-am trezit chiar în același moment cu o palmă peste față și distanțarea demoniței de mine. Era amuzant, însă, cum părea să ignore tota prezența lui Kat. Și chiar mai bizar era faptul că sora ei nu era nicăieri prin zonă...

- KATRINA -

Puteam sa jur ca n-am sa mai d-au p-aici, dar uite ca s-a întâmplat. Am dat de Mako și n-a durat mult ce ne-am și pus pe drum. Dar nu e ca și cum mi-ar fi plăcut mie sa pierd prea mult vremea. Îmi pusesem deja demult ceva în cap și țineam neapărat sa o și fac. Voiam s-o vad, deși nu aveam certitudinea ca n-o sa iasă prost. Ca putea sa iasă, chiar mai prost. Și știam eu de ce.
Drumul a părut scurt, dar totuși relaxant, având o oarecare garanție ca nimic n-avea sa intervină. Și, în mod surprinzător, asa a fost. N-am dat de nimeni care să-mi fi luat urma, iar gândul ca ma întorceam la dracovenia aia de școală ma cam entuziasma. Și nu, nu trebuia sa te simți ca un copil tâmpit ca sa fii fericit ca te întorci la școală. Uneori îmi lipseau gafele și ființele alea de acolo. Știam și eu ca aveam sa ma distrez acolo și mai era și ea... Vai, și ce dor îmi mai era. Încă îmi aminteam ziua în care plecasem, în mod spontan alegând totuși sa o las în urma. Iar adevărul era ca, deși eram o nemernica idioata, tot regretam ce i-am făcut. Dar totuși speram la o împăcare, venind doar cu acest gând. Bine, asta în cazul în care ma mai voia. În fond, ce fel de tembela m-ar mai fi vrut, după ce am plecat ca o nenorocita, pe nepusa masa?
Odată ce am ajuns, mi-am dat și eu casca jos, zambind în direcția celor cunoscuți. Agitația s-a instalat destul de repede în jurul celor aflați pe lângă mine și Mako. Și, tocmai atunci, s-a nimerit s-o vad p-aia cum îi sare în gât, incrantandu-ma în ultimul hal, că-mi era și scârbă.
- Să-mi bag pula, am comentat, scuipând efectiv în dreptul ăstora doi, fără să-mi pese mie de ce s-o alege cu parașuta aia nenorocita. Ce-mi venea mie sa-i mai rup fata, chiar acum. Dar nu, ca io și pe Mako voiam sa-l bat în momentele astea.
Chiar și așa, am strâmbat din nas, căutând cu privirea o singura persoana: cea pentru care venisem. Și sa dea naiba s-o caut și sa n-o găsesc.
- Unde naiba-i Morgianna? m-am trezit întreband deodată, instalând panica în rândul celor din mulțime.

- Ești un idiot, Seraphina tot continua să vorbească, trecând acum la șirul obișnuit de insulte, prin care, de fapt, nu arăta decât că și-a cam făcut griji pentru mine și i-am lipsit.
Știam eu bine, că doar așa are ea în caracter să se comporte, de altfel.
- Zici tu? i-am răspuns clar amuzat, sperând totuși că n-o să-și întoarcă privirea spre Kat - din păcate, am tot sperat degeaba.
Trebuia să știu că eu nu ărea primesc ce vreau, și cum știu că niciuna n-o înghite pe cealaltă, iar una dintre cealaltă se dovedea a fi și sora Morgiannei, după care bruneta deja se apucase să țipe.
Și nu că nu eram sigur că o să apară și ea, pentru că e imposibil să nu fie aici, dar speram să vină cât mai repede, pentru că eu clar nu mă descurc să-i țin în frâu nervii Katrinei și pe soră-sa nici atât.
- Pe parașută de unde ai mai cules-o? pufni demonița, total scârbită de camarada mea, iar eu nici că n-am putut să nu mă încrunt.
Căutam în continuare cu privirea păr albastru, apărând de undeva, oriunde. Și nici că a mai durat mult - puteam să jur că Seraphina urmează să înceapă să-și facă clasicele numere de ură continuă, când de după o ușă de ivi silueta impozantă a celei căutate. Se îndrepta spre noi, plină de curiozitate cum îi e obiceiul. Apoi, când ajunsese destul de aproape, s-a oprit. Am crezut că a paralizat acolo, și am avut chiar tupeul să mă gândesc la posibilitatea unei revederi emoționante. Însă, printr-o mișcare rapidă, se prezentă în fața noastră - a lui Kat, mai exact. Mai mult de atât, radia - iar asta nu la modul romantic, nu. Puteam să simt mai mult iad în privirea ei decât trăisem pe pielea mea toți anii ăștia, și zău că uneori mi se părea că niciodată n-o s-o cunosc destul. N-a atacat, încă. Dar o măcina o furie înnebunitoare, destul cât să știu cât de mult îi pasă, de fapt. Și nici nu mă așteptam să explodeze.
Voiam să spună ceva, orice. Dar nu s-a întâmplat decât târziu, când buzele ei au articulat răgușit și de-a dreptul demonic abia câteva cuvinte.
- Ai revenit, deci? - iar, poate, dacă ar fi fost altcineva, aș fi spus că va izbucni în plâns, însă asta nu se va întâmpla.
Ce-i clar este, însă, că n-o să iasă deloc drăguț.