Hᴇʟʟᴄʀᴀғᴛ: ᴰᵃᶰᶜᵉ ᵒᶠ ᵈᵉᵃᵗʰ

Nu aveam nicio idee de ce făceam toate astea, dar încetase să-mi mai pun întrebări legate de acțiunile mele. Ma bazam pe instinct și ma rezumam doar la atât. Iar în momentul în care am observat ca micuțul se prăbușește din nou la pământ, nu am ezitat sa îl ridic, lrivindu-l blând, în încercarea de a-l nu speria prea repede. Voiam ca măcar sa ma asigur ca e bine.
- E în regula, l-am asigurat, în timp ce îl prindeam iar de mine. Nu conta ce avea sa urmeze, însă era clar ca eram pregătit sa îl duc oriunde avea nevoie. Deși puteam observa foarte ușor uimirea de pe chipul, dovada ca clara ca cel din fata mea nu era obișnuit cu un astfel de tratament. Și nici nu ma așteptam să fie altfel, având în vedere situația actuala și chinul cu care cu siguranță se confrunta zilnic.

Eram iar în picioare, oricât de tare mă așteptam ca de data asta să fiu lăsat acolo, căci nu aveam pretenția că el să mai facă altceva pentru mine. Oricum era deja prea mult și sunt conștient că nu merit asta în niciun fel. De ce făcuse totul? Nu-mi puteam explica, și de fapt nici măcar nu doream neapărat să aflu. Aproape că îmi venea să mă desprind de el doar ca să nu-l mai îngreunez, dar rămăsesem acolo, susținut de un străin care din vreun motiv sau altul, mă apărase. Nici că mă puteaam abține din a-l privi, analizându-i tăcut expresia blândă. Aș fi putut rămâne cu privirea țintuită într-a sa, desigur. Însă nu-mi perimiteam, ochii mei căutând să capteze tot ceea ce alcătuia aparența sub care el se înfățișa. Și aproape că părea normal, dar eu îi simțeam căldura țintuindu-mă în loc și știam că e ceva aparte cu individul acesta doar axându-mă asupra chipului său. Toată statura asta impunătoare și el ce făcea? Își irosea acum timpul și energia pe un nimic ca mine, părând chiar să se îngrijoreze de starea mea, ca și cum lui chiar i-ar păsa.
M-am încruntat ușor, nu pentru că aș fi vrut să mă arăt nerecunoscător, ci pentru că mi-era greu să asimilez ceea ce se întâmplase. Și nu-mi convenea felul în care el se oprise să-mi dea atenție, tocmai pentru că știam mai bine decât oricine ca asta-i o risipă.
- Mhm... am oftat dezorientat, neștiind dacă eu chiar ar trebui să îi spun ceva cu adevărat, iar cu toate astea am făcut-o, doar ca să știe că nu are rost să rămână cu mine în continuare. Nu era nevoie... am vorbit cu jumătate de gură mai mult, fără pic de încredere. Dar chiar nu era. Aș fi fost terminat sau nu, asta nu conta, căci până la urmă eu tot la același rezultat voi ajunge.

Zău ca acum, când îl vedeam mai clar, îl catalogam ca fiind chiar mai trist decât înainte, când era lovit fără mila de câțiva dobitoci fără minte. Și era chiar crunt ceea ce i se intampla, căci nu știam de ce cineva si-ar dori sa ii facă lui rău. Era atât de micuț și de fragil încât pana și mie mi se părea o absurditate sa îl bați în halul ăsta.
- Stai liniștit, idioții aia n-or sa-ți mai facă probleme, l-am anunțat cu seriozitate, în timp ce aveam grija sa-l fac sa rămână în picioare. Ca oricât ar fi protestat el, nu era ca și cum avea sa bag în seama replicile astea de doi bani. Nu-s io chiar atât de prost încât sa fac ce-mi zice el.
- Ia te uita ce avem noi aici, i se adresa o alta voce atât de cunoscuta mie, privind întocmai în direcția brunetului. Dar, spre binele lui, speram sa nu fi avut nicio implicare în asta. Căci dacă asta stătea intr-adevăr treaba, atunci aveam sa-l fac sa primească chiar dublu, fără sa stau eu prea mult pe gânduri.
- Îl cunoașteti? am dorit sa aflu, observând imediat cum Aderien își mica capul în sens afirmativ, iar Raeven privi în alta parte, total dezinteresat.
- Coleg de camera, cuvinta chiar frățiorul meu, chiar mai scârbit decât de obicei. Dar asta n-a făcut decât sa ma facă și mai tare sa realizez de ce se comporta de fapt asa. Știam foarte bine cum era el în prezenta mea și cat de rău putea fi în prezenta altora, asa ca nu aveam nevoie de mai multe detalii pentru a putea înțelege ce îl deranja pe Raeven de fapt. Și nu cred ca micuțul i-a făcut cu adevărat ceva care sa îl supere, dar simplul fapt ca Raeven era nevoit să-și împartă camera cu cineva, îl făcea sa devina chiar mai nesuferit decât de obicei. Câteodată asta ma făcea sa întreb cum de el și o ființă atât de draga mie, precum Aderien, puteai fi prieteni.
- Bine, atunci acolo te duc, am hotărât, aducându-mi bratele sub genunchii copilului și ridicandu-l ușor de la sol. Nici că-mi pasa ca avea sa se opună. In starea asta nu ma puteam opri tocmai pe mine. Ori eu nu-mi doream decât sa fie în siguranță.

Mi-a venit și să pufnesc în momentul în care i-am auzit cuvintele. El chiar credea că totul e atât de simplu, iar eu nu sunt decât o victimă nevinovată a unor bătăuși care n-au nimic mai bun ce face. Și-l aprob, chiar sunt niște nenorociți de idioți, dar n-are el de unde să știe că asta-i treaba lor până la urmă și degeaba m-a scutit el de câteva lovituri în plus, căci asta oricum mă va costa mult mai scump după. Și chiar îmi doresc să-mi încasez pedeapsa din partea oricui altcuiva decât din partea ființei care s-ar presupune că mi-e mamă, oricât de puțin aș putea să o privesc eu astfel. Desigur, poate chiar s-a întâmplat să existe cineva cu intenții bune care să fie destul de fraier cât să creadă că așa mă ajută, iar eu apreciez, căci nici nu avusesem îndrăzneala să mă gândesc că asta ar fi posibil, dar nu știe că de fapt n-are niciun sens. Nici eu, nici viața mea și, mai ales, încercarea asta de a mă ajuta și proteja, fără să vadă măcar că eu nu merit niciun pic din bunătatea pe care mi-a arătat-o acum.
Reperasem o altă voce și am privit chiar surprins cum colegul meu de cameră se arătase, însoțit de amicul său cu care se întâmpla să împart, de asemenea, clasa. Nu mi-ar fi spus nimic în niciun alt context, însă acum mi-a fost ușor să percep faptul că ei și necunoscutul - care va rămâne așa, pentru că nu-s sigur dacă vreau să îi știu numele ori să-l mai las să se apropie de mine vreodată - se cunoșteau, deși mi-era greu să găsesc vreo conexiune reală între aceștia. Dar nu pot acum decât să privesc aparențele, fără să zic nimic și doar înghițind în sec, în timp ce mi-am simțit trupul ridicat de la sol, susținut de exact aceiași persoană care ținuse până acum să-mi fie sprijin, fără nici cea mai mică urmă de conștiență. Iar eu nu vreau ca asta să continue și nici nu pot să accept ca unul ca el să stea în continuare după un rebut al existenței umane materializat chiar în persoana mea, tocmai pentru că, probabil, i-am părut vulnerabil și lipsit de apărare. Ceea ce sunt. Dar totul e degeaba și urăsc ideea că lui i-a păsat destul cât să se amestece, căci nimeni nu ar trebui să facă asta. Niciodată.
- Lasă-mă jos, mă descurc singur, a venit încercarea mea de protest, de parcă asta ar putea să schimbe ceva. Însă nu puteam să-l las așa, crezând că el chiar face ceva bun pentru un copilaș aflat la ananghie, pentru că lucrurile nu sunt deloc așa.

Și mai ca am pufnit atunci când i-am auzit protestul. Nici vorba sa îl las de capul lui, fără sa bag de seama ca el nici măcar nu era în stare sa meargă de unul singur.
- Da, buna gluma, am comentat în timp ce înaintăm deja. Știam și singur unde trebuia sa merg, prin urmare, nu aveam nevoie de indicații de la copilul care nu coopera.
- Lasa-l, Edrarian. Poate el chiar crede ca se descurca singur, veni răspunsul fratelui meu, care aproape că-mi dădea de înțeles ca se bucura de suferința celui aflat acum în bratele mele. Dar eu știam ca era cel puțin amuzat, asta fiind întocmai specificul lui Raeven.
- Și uite ca tocmai d-aia ai sa ți-o iei și tu mai încolo, l-am avertizat cu glas acid, iar după ce i-am aruncat o privire ucigătoare, peste umăr, a avut grija sa îl ignor și sa nu ma mai opresc din drum pentru prostiile lui. Oricum aveam sa am grija sa-i închid gura mai târziu, dar momentan micuțul necunoscut avea prioritate.

Aparent, Kat se hotărâse să ajute ea, oricât de puțină plăcere i-ar fi plăcut să fie pe lângă taică-su. Dar eu nu aveam de gând să stau acum și să-i plâng de milă, căci ultimul lucru pe care voiam să-l fac era să dau cu ochii de Azazel fix acum, mai ales că trebuia eu să mă aștept că și Nerravier o va șterge cu prima ocazie. Și nici că am mai stat pe gânduri să văd ce avea el de gând ori în ce parte o va apuca, pentru că eu am apucat-o direct spre camere, fără să mai zăbovesc nicio clipă. Știam oricum bine drumul, dar aproape că devenisem intrigat de cel cu care voi împărți de acum spațiul, căci era clar că lucrurile se schimbaseră în trei ani și nu mai eram eu pus în același loc. M-am orientat însă rapid, strâmbându-mă când mi-am văzut numele real scrijelit pe ușă, dar m-am abținut de la orice tendință de vandalism inițială, pentru că poate, doar poate, sunt destul de matur acum să trec peste porcării de felul ăsta. În plus, atenția mi-a fost furată de denumirea alăturată, înghițind în sec de cum am văzut cu cine fusesem plasat. Și, ce-i drept, nu-mi convenea, căci eu aveam în minte clar că eu voi sta de o parte, iar acum nu mai aveam decât să sper că-i o simplă coincidență și nu cine cred eu. Nici nu-mi mai permiteam măcar să zăbovesc, de fapt, așa că, trăgând aer în piept, am apăsat pe clanță în cele din urmă, intrând, nu prea convins, în cameră.

Lucrurile s-au desfășurat mult prea repede pentru mine. Și totuși, cumva, ma simțeam înghețat în timp, blestemat de propria suferința în timp ce rememoram în continuu tot ce s-a întâmplat. Nu puteam sa nu ma gândesc la asta, pentru ca, de când am ajuns, n-am mai putut conștientiza nimic altceva decât ca eu trebuie sa ma izolez, sa stau cat mai departe de oricine avea de gând să-mi vorbească și sa aștept sa treacă. Într-un fel sau altul mereu trecea... De aceea am ales sa răman singur intre cei patru pereți ai camerei care parca se se făceau praf și picau pe mine de fiecare data când îndrăzneam să-mi deschid ochii. În fond, nu-mi doream sa-i mai pot deschide vreodată, fiind în continuu inundați de propriile lacrimi.
Nu încetau orice as fi făcut. Nici gândurile, nici lacrimile, nici măcar propria mea existenta. Oricât de tare mi-as fi dorit sa ii scot imaginea din minte, ea pur și simplu reapărea la nesfârșit și ma copleșea de fiecare data. Ma simțeam mult prea slab în fata unei simple amintiri, care nu făcea altceva decât să-mi sfâșie inima tot mai tare, încet și dureros, ca și când mi-ar fi fost predestinat sa trăiesc într-un cerc al durerii, ce se strângea tot mai tare în jurul meu și ma ținea captiv. Nu îmi doream altceva decât sa uit ce s-a întâmplat, ori ca măcar sa nu mai doară atât de tare, doar ca în momentul în care mi-l aminteam pe cel care a avut atata grija de mine și care m-a strâns cu atâta blândețe in bratele sale, ma simțeam tot mai sufocat și începeam sa ma urăsc tot mai tare. Era vina mea, căci numai un idiot ar fi putut sa creadă ca el s-ar putea uita vreodată la un copil atât de neînsemnat ca mine. Nici măcar nu aveam dreptul sa îmi imaginez asa ceva, pentru ca nu avea sa se întâmple niciodată. Știam asta. Atât de bine încât as fi dat orice doar ca sa pot uita ultimele ore din viata mea, care și asa nu făcea altceva decât sa ii încurce pe toți. Iar cred ca asta era de fapt și cel mai mare regret al meu.
Cu toate acestea, nu am sesizat noua prezenta decât în momentul în care ușa s-a deschis, iar ochii mei s-au ațintit asupra brunetului. N-am spus nimic și n-am încercat nici măcar să-mi ascund lacrimile, fiindcă nu ma ajuta cu nimic sa ma ascund de cel căruia oricum nu ii pasa. Nu îl condamnam și nici nu îmi doream sa plătească pentru asta. Nu-mi doream decât sa dispar, ca sa nu fiu nevoit sa-l vad cum ma ignora, asa ca m-am ridicat imediat din pat și am ieșit în graba de acolo, punând cat mai mult distanta intre noi. Nu voiam sa îl vad și știam ca nici lui nu ii făcea prea multa placere sa ma vadă pe mine.

Mai mult de un pas nu făcusem, căci ochii mei rămăseseră ațintiți asupra lui. Era inevitabil să-l văd, mi-o zisesem de dinainte să îmi adun toată hotărârea pentru a intra. Dar avându-l înaintea ochilor deja mă simțeam frânt în mii de bucăți, căci simpla sa imagine dezolantă nu făcea decât să mă încrimineze. Oare aș fi putut fi eu motivul lacrimilor ce se prăvăleau de-a lungul chipului său? Voiam să mă las să cred că nu am avut atâta importanță pentru el, căci numai privind pentru câteva secunde explozia de tristețe pe care o emana cel dinaintea mea îmi venea să-mi izbesc chiar acum capul de toți pereții, căci mă temeam și să-l liniștesc, tocmai pentru că îmi promisesem că nu mă voi mai apropia, iar asta numai pentru că fragilitatea s-a era prea pură pentru mine. Ori eu nu eram deloc în stare să prețuiesc ceva atât de frumos și nu-mi permiteam să-l las să-mi cadă în mreje, pentru că probabil s-ar fi întâmplat. Acum sper însă că de fapt nu a fost prea târziu și ochii săi au fost inundați de oricine altcineva, pentru că îmi pare prea devreme ca să nu mă pot ierta pentru ceva. Însă în realitate, nu puteam deloc să mă încred în asta și ceva îmi spunea că eu sunt singurul inculpat.
Am înghițit în sec, trecând poate de primele câteva secunde. Se ridicase deja, trecând vijelios pe lângă mine și poate dacă privirea mea nu ar fi fost alipită asupra sa l-aș fi oprit, prinzându-l în mod inconștient de mână și poate chiar aș fi întors cuțitul în rană, incapabil de ceva mai bun de atât. Nu am realizat, însă, decât când umbra lui dispărea pe coridor, aproape făcându-mă să respir ușurat că nu am făcut nimic.
Rămăsesem gol, neștiind cum să îmi explic tot ceea ce simțisem. Ori, ce știam sigur, era că v vina mă înghiontea îngrozitor, devenind deja de-a dreptul terifiant de dureroasă. Am închis ușa în urma sa. Nu aveam ce altceva să fac. Nu fără să mă gândesc că poate acum am să agravez totul, tocmai pentru că nu am realizat eu la timp ce efect pot avea acțiunile mele. Acum nu-mi mai rămânea decât să mă cufund în propria singurătate și să aștept ca ceva să se întâmple, ori ca măcar viața să-și reia cursul normal.

Cumva lucruile aici luau amploare si tot la fel de rapid isi si reluau cursul normal, fiind destul de firesc, avand in vedere multimea de intamplari, dar si de persoane. Si cum nu puteam sa trec cu vederea absenta unui anumit verisor, m-am si pus imediat sa ii caut cu privirea macar o parte din acele cateva persoane pe care le stiam si eu. Insa atunci cand am realizat ca nu era pe nicaieri, l-am injurat numai decat in minte pe Oranthys si am pornit in cautarea pustiului mult prea scump la vedere astazi. Si, in mod evident, incercam sa-mi potolesc sentimentul neplacut care ma incerca, in timp ce parcurgeam distanta care ma despartea de el. Pentru ca, uram sa constat asta, insa stiam mai bine ca oricine ca asta nu avea decat sa fie un semn rau, pentru ca atunci cand nu era de gasit, era clar ca ceva mergea rau. Stiam oricum cat de tare uraste el singuratatea si cat de greu de gasit devenea in momentul in care isi punea in minte sa dispara si sa se izoleze de tot ce-l inconjoara. Nu era vreo urma de indoiala atunci cand venea vorba de cineva ca verisorul meu, caci fiinta aia radia cu adevarat in momentul in care era inconjurat de alte persoane, si nici nu cauta altceva decat lucruri bune. Gasea atat de repede partea frumoasa a fiecaruia incat iti devenea in mod automat drag, fara sa-ti mai vina sa te dezlipesti de el. Iar faptul ca se pricepea atat de bine sa isi ocupe timpul in prezenta atator persoane, ma facea pe mine si mai tare sa cred ca ceva s-a intamplat.
Ajunsa totusi in dreptul usii a carei camere ii apartinea, am apasat usor pe clanta si am ajuns sa intru, total dezamagita in momentul in care am dat ochii cu un brunet si nu cu Andreas.
- Tu cine naiba mai esti? am intrebat, mai mult iritata de situatie decat de necunoscut. Si cum de mai mult calm nu prea dispuneam, puteam simti cum pana si ultima mea farama de liniste se risipeste in fata nervilor, care nu intarziau niciodata sa apara.

La momentul ăsta deja vina începuse să mă răscolească de-a dreptul și nici că mai puteam să mă gândesc la altceva. Nici măcar nu știam ce se întâmplase cu el, dar simpla lui imagine ce-mi trecuse prin fața ochilor mai înainte reușise să mă tulbure destul încât să nu mai fiu în stare să îmi iau mintea de la asta, și pe cât mi-aș fi dorit să îl ajut, știam prea bine că intențiile numai la nivelul acesta vor rămâne, căci îmi fusese deja clar că nu am cum să fac mai nimic.
Renunțasem deja la idei eroice sortite eșecului când m-am hotărât în cele din urmă să încerc să-mi ocup cumva timpul până voi putea să ies iar fără posibilitatea de a da nas în nas cu vreun demon care să mă livreze direct lui Azazel. Totuși, n-am avut răgaz decât să mă decid că în momentul de față nu aveam starea necesară să fac mai nimic care să-mi ridice moralul. M-am trezit, așadar, cu ușa deschisă, tresărind la gândul că, deși mai puțin probabil, ar fi putut fi Andreas. Însă înaintea mea se întruchipă o siluetă complet străină, pe care n-am avut nevoie să o privesc prea mult până să realizez că ea probabil era chiar mai contrariată decât mine de întâlnirea asta. Nu pe mine mă căuta, asta-i sigur, iar faptul că eu eram aici și nu cel dorit întețea furia concentrată aprig în ochii săi.
- Aia ar trebui să te întreb eu pe tine, mi-am dat ochii peste cap, deloc impresionat de comportamentul ori nervii blondei. Eram oricum mult prea obișnuit cu purtări mult mai ostile, căci doar petrecusem destul timp în compania unor demonițe numai pașnice nu.

Am pufnit, incepand sa ma intreb daca nu cumva el era raspunzator pentru absenta lui Andreas. Stiam prea bine cum statea treaba si pana acum verisorul meu n-a avut coleg de camera. Iar asta sa fi fost si motivul pentru care i-o fi cedat-o astuia? Nici vorba. Ca doar nu statea cu mine in camera, cu Andreas puteai cel putin sa te intelegi, daca nu chiar sa deveniti prieteni. Insa aveam eu un presentiment legat de tipul asta. Si nu de alta, dar sa-l fereasca pe el naiba sa se fi purtat asa si cu cel pe care-l caut, ca nu-l mai scotea nimeni din mainile mele.
- Camera asta era candva doar a lui Andreas. Asa ca vreau sa aud daca tu l-ai gonit sau daca nu cumva s-a gandit el sa dispara de nebun, am comentat, fara sa am vreo intentie sa-i raspund. Si nu pentru ca m-ar fi durut pe mine gura sa-i zic cum ma cheama, dar puteam citi foarte usor pe fata lui cat de mult nu-l interesa de fapt. Si poate ca si eu greseam cand eram atat de sceptica, dar eu nu eram Andreas, eu nu-mi permiteam sa fiu si prietenoasa si sa pot avea si grija de blondut.

Aproape ca am tresarit cand am auzit pe cine cauta de fapt, cu toate ca cel mai probabil ar fi trebuit sa ma astept la una ca asta, întrucât pana acum fusese singurul locatar al camerei, iar eu la acest moment păream un simplu intrus. Ce-i drept, nu aveam nici cea mai mica idee cine era blonda din data mea ori ce legatura avea ea cu cel pentru care ramasesem atat de ingrijorat, insa puteam sa vad clar ca ii era vreo apropiata plina de griji si poate mai indreptatita sa stie de el decat mine.
Iar eu ce puteam sa-i raspund? Nici macar eu nu stiam care e adevarul si ma bantuiau destule intrebari fara raspuns, dar, cumva, a ei a reusit sa ma ia total pe nepregatite, caci nu am nici cea mai vaga idee ce varianta ar trebui sa aprob, oricat de tentat as fi fost sa le bifez pe ambele, din moment ce sunt mult prea confuz la momentul actual.
- Tocmai ce a plecat, veni pana la urma replica mea, putin prea artagoasa decat ar fi trebuit. Nu stiu ce a patit, am adaugăt mai apoi cu toată sinceritatea de care dispuneam in acel moment, incercand, de asemenea, sa scap de toata ostilitatea din glas.

Bine de stiut ca el era noul coleg, dar nici ca stiam prea multe. Si nu puteam sa-l acuz atat de usor de ceva ce nu a facut, insa cumva a cooperat si mi-a dezvaluit cum ca Andreas doar ce a disparut. Cumva as fi vrut sa aflu si unde ori ce l-a facut sa ia decizii ca astea. Caci stiam eu ce spontan putea fi, insa acum nu era urma de indoiala in presentimentele care nu-mi mai dadeau pace.
- Si nu ti-ai zis unde se duce? am dorit sa aflu, incercand totusi sa ma calmez cu gandul ca poate ii pasa intr-atat incat sa fi aflat macar o amarata de informatie. Ca mie putea sa-mi vorbeasca dupa cum avea chef, ca o face ape riscul lui. Doar ca Andreas era destul de sensibil si nu neaparat aparentele il afectau, ci total altceva, pentru ca numai o fiinta atat de minunata ca el reusea intr-un final sa se ataseze pana si de cele mai nenorocite creaturi din cate exista. Iar asta il facea sa sufere nespus, pentru ca de asta ma temeam cel mai tare.

Voiam să rămân calm, însă pe măsură ce-mi adresa mai multe întrebări, îngrijorarea mea anterioară creștea tot mai tare. Și vina, de asemenea, oricât de mult aș fi vrut eu să ocolesc sentimentul ăsta oribil. Nici măcar nu știam dacă am vreo legătură, dar nu mi-era greu să găsesc motive pentru care prezența mea să-i creeze disconfort. Nu că aș fi fost eu destul de important să mă las să cred că tocmai din cauza mea ar fi suferit atât, însă aș fi putut găsi o logică în asta. Ori poate că ideea mea de îndepărtare apăruse, din păcate, prea târziu, deși chiar nu vreau să cred asta.
- Nu mi-a zis nimic și nici eu n-am apucat să întreb, i-am dezvăluit până la urmă blondei, lăsând să-mi scape un oftat greoi. Și nici nu părea să aibă starea necesară cât să-mi spună ceva, am concluzionat cu regret, pentru că, probabil, ei i-ar fi de folos informația asta. Sigur îl cunoștea mult mai bine și l-ar fi putut ajuta cu adevărat acum.

Imediat cum am aflat tot ce știa, pupilele mi s-au mărit considerabil, știind cu exactitate ce înseamnă asta. Andreas fusese rănit. Din nou. Iar acum nu-mi mai trebuia decât sa-l găsesc și sa aflu cine a fost. Iar în momentul în care voi afla, voi ucide nenorocitul, fără ezitări.
Am țâșnit pe ușă, apucând deja în direcția altei camere, căci Isidius nu era prea departe. Și tocmai asa a și fost, având în vedere ca acolo l-am și găsit pe roșcat, în compania lui Andreas.
Imaginea copilului așezat în colt, care plânge, cu genunchii strânși la piept m-a lovit atât de tare, incat, pentru cateva secunde, n-am mai fost capabila sa spun absolut nimic. Era atât de înduioșător și atat de nedrept ca tocmai Andreas sa sufere, sa verse lacrimi și sa stea închis în camera asta, când locul lui era afara. Ii promisese ca n-aveam sa mai las pe nimeni sa-l închidă nicăieri, însă, într-un fel sau altul, destinul dorea cu tot dinadinsul sa-l izoleze de tot ce l-ar fi putut face fericit.
Mi-am lăsat trupul sa cada ușor în dreptul blondutul ghemuit pe podea și, fără niciun fel de ezitare, l-am cuprins în brate și l-am strans pana când am știut ca bietul de el a realizat ce se întâmplă, ca eu eram acolo și ca nu plănuiam sa-l las vreodată sa treacă singur prin asa ceva. Avea nevoie de toată susținerea mea, iar eu eram aici ca sa i-o ofer. Însă nu puteam lăsa lucrurile neterminate, căci dacă fiecare lacrima reușea sa ma spargă în mii de bucăți, pe atât de tare puteam sa ard pe interior, cuprinsa de nervi pe care nici măcar eu nu-i puteam tine în frâu.
- Spune-mi cine i-a făcut asta, Isidius, am cerut, neexistând urma de ezitare în glasul meu categoric. Voiam sa-l distrug pe nemernic și tocmai asta și avea sa se întâmplă. Nu-mi pasa cine era de fapt, eu nu aveam nevoie decât de un nume.
- E posibil sa fi avut vrea divergenta cu cineva în dimineața asta, dar nu e nevoie...
- Nu ma duce cu zăhărelul, ai înțeles? m-am răstit, privindu-l peste umăr. Vreau sa știu de ce nu l-am găsit pe el în cameră și am dat de alt idiot care părea mai picat din pom decât oricare altul.
Iar atunci prima dovada m-a lovit direct în fata. Conexiunile s-au legat atât de ușor în capul meu, încât rezultat m-am făcut foarte ușor sa concluzionez cum ca vinovatul nu putea decât sa stea în fata mea. De aceea Andreas a șters-o din camera fără sa zică nimic, de aceea a plecat și l-a lăsat pe el acolo. De el fugea Andreas și încerca să se țină cat mai departe.
Orbita de furia crescândă am traversat foarte ușor distanta dintre mine și locul în care se afla brunetului inițial, având grija sa intra pe ușa mai fulgerător ca alta data. N-am stat sa clipesc ori sa îl trag la răspundere pentru ceea ce i-a făcut. În mod clar trebuia sa plătească și n-aveam sa iert.
- Nimeni nu se joaca cu Andreas! am tunat, lovindu-l direct în față. Și nu m-am reputat doar la atât, căci nu conta cat avea sa dureze, voiam sa-l termin pe nenorocit.

Rămăsesem iar singur, căci ea părea să-și fi primit pista necesară, iar eu puteam să mă afund la loc în propria goliciune. Luasem până la urmă loc în patul meu, convingându-mă de unul singur că singurul lucru bun de făcut e să mă ascund în spatele paginilor romanului pe care îl începusem chiar înainte să plec de acasă. Iar dacă nici măcar asta nu va reuși să mă îndepărteze măcar relativ de realitate, atunci mi-era clar că nu există nicio soluție. Desigur, ar fi putut scrie, însă de câteva zile inspirația mă părăsise total, ori cel puțin în aparențe, ala că am abandonat imediat ideea și mi-am păstrat creativitatea de care momentan duc lipaă în pace. Pornisem chiar și muzica pe fundal, încercând să mă fac atât de comod pe cât pot, pentru că până la urmă am așteptam atât de mult să fiu iar aici, însă acum aproape că-mi regret venirea. Pentru o secundă chiar mi-a zburat gândul și la zvăpăiatul de frate-miu, chit că mi-era clar că el se descurcă în legea lui. Dar eram curios dacă va reuși până la urmă să se regăsească cu persoana aia atât de dragă lui, pe care a așteptat atâta timp s-o revadă. De fapt, doar din cauza asta, era chiar drăguț, căci reușise el să țină atât de mult la țineva și îi era atât de dedicat chiar și după atâta timp. Eu, pe de altă parte, numai statornic nu am fost vreodată. Ori poate că nu am găsit încă vreo persoană cu care chiar să vreau să am parte de mai mult.
N-a durat prea mult să fiu trezit la realitate, însă, căci șirul gândurilor mi-a fost întrerupt de intrarea mult mai vijelioasă a aceluiași personaj feminin de mai devreme. Însă, acum, puteam anticipa cu ce scopuri se întorsese, iar după cum m-am așteptat, cuvintele sale m-au lovit direct încă odată, rezonând puternic în mintea mea, în timp ce o lăsam fără a riposta să-și descarce furia fizică. Eram prea preocupat de cum mă năvălea iar vina, chiar mai puternică. Până la urmă, deci, tot îl rănisem, oricât aș fi sperat și încercat să n-o fac...

In momentul în care am văzut-o ieșind pe ușa, n-am știut unde se duce. Însă, cu greu, am reușit totuși sa ma ridic, luand-o pe urmele ei. Deși asta se arata imediat a fi absolut inutil, căci n-a fost îndeajuns. N-am reușit sa o prind din urma și sa o opresc din orice ar fi avut de gând. În schimb, n-am putut decât sa ajung la locul faptei și sa o privesc cum îl ataca întocmai pe cel de care ma feream atât de tare. Și totuși, nu puteam sa stau și sa ma uit. Nu simțeam nicio placere în suferința lui și nici nu cautam în el vreun vinovat. Era vina mea și era clar ca nu brunetul trebuia sa plătească pentru mine. Iar acesta a si fost primul meu gând atunci când m-am hotărât sa ma bag intre ei și sa îl scap de furia Lunnei, căci era chiar mai dureros sa-l vad pe el îndurând, fără ca măcar sa se împotrivească.
Blonda nu a încetat nici măcar în momentul în care i-am luat eu locul lui Mako, fiind prea cuprinsa de furie pentru a mai știi cu adevărat ca eu eram acum cel rănit. Dar asta nu avea sa ma facă sa ma răzgândesc în vreun fel.
- Lunna, opreste-te, i-am cerut, observând la scurt timp privirea ei turbata atintita către mine. Nu e vina lui, te rog lasa-l, am vorbit din nou, fără sa privesc totusi în spate, către brunet. Nu-mi mai luam ochii de pe Lunna si-mi era oricum teama ca asta nu avea sa o tina prea mult în loc.
- Cum adică nu e vina lui? El te-a gonit de aici, știu sigur, îmi confirma, chiar dacă asta nu era ceea ce intr-adevăr voiam sa aud. De ce-l aperi pe nenorocit? Da-te la o parte.
- Nu, m-am împotrivit, abia realizând cat de tare îmi tremura glasul de fapt. Hai sa plecam de aici, Lunna, am insistat, apucand-o fără prea multa speranța de mână. Dar verișoarei mele nu i-a luat prea mult sa cântărească situația, cooperand și lasandu-se învinsă decât în momentul în care printre buze ii ieși un oftat zgomotos, urmat de o strângere ferma de mana. Atunci am ieșit amandoi, simtindu-ma ceva mai ușurat de deciziile tocmai luate de blonda. Știam ca nu se terminase și ca aveau sa mai apară astfel de ocazii pentru ea, dar eram tentat sa cred ca avea sa stea departe de el, cel puțin pentru moment.

Aveam de gând să iau măcar în considerare ideea de a riposta? În niciun caz. Mă simțeam mizerabil de vinovat și tocmai pentru asta acceptam ca furia acestui personaj necunoscut mie să fie ațintită asupra mea, tocmai pentru că eram conștient de cât meritam totul, doar pentru că am fost atât de idiot încât să cred că un plan venit pe ultima sută de metri va șterge totul cu buretele, de parcă nu aș fi fost atât de inconștient cu o seară înainte, fără să mă gândesc măcar că nu toți sunt ca mine. Și mi-a luat prea mult să înțeleg că mai bine nu mă băgam de la început, dar chiar nu voiam să îi fac rău. Nici nu-l cunoșteam și nici n-o fac, dar nicio intenție inițială nu mai are cum să schimbe faptul că eu, ca un prost ce sunt, am reușit să-mi bat joc de cineva ca Andreas, căci ăsta e ultimul lucru pe care mi l-aș fi dorit vreodată.
Nu am realizat prezența unei a treia persoane decât prea târziu, căci el deja îmi încasase loviturile, iar eu n-am putut face nimic. Aș fi vrut să-mi cer iertare, dar cu ce folos acum? Am înghițit în sec, căci vina reușise să se împrăștie în întregul meu trup, anihilându-mi toată încrederea în persoana în care m-aș fi așteptat la un moment dat să fiu. Nici că doream să-l privesc, conștient că nu-s eu destul de demn cât să mă mai gândesc că ar avea vreun rost să încerc să îi arăt cât de rău îmi pare pentru ceea ce am făcut. De fapt, nici nu eram atent la ceea ce își spuneau: nu era treaba mea.
Așteptam să se întâmple orice altceva: încă o lovitură poate. Nu aveam nimic mai bun de făcut și chiar îmi doream să încasez nenorocita aia de bătaie, să mă trezesc și eu odată la realitate și să nu mă mai comport ca un copilaș scăpat de acasă, chit că asta eram, de fapt. Nimic mai mult, doar un rebel fără cauză care refuză să se creadă o entitate a răului, și cu toate acestea reușește să provoace numai suferință în jur.
I-am privit plecând, iar abia după ce camera a rămas goală am putut procesa de fapt că, măcar pentru moment, se sfârșise. Nici nu am mai aruncat privirea în altă parte, și, fără niciun fel de tragere de inimă, m-am așezat pe marginea patului, încercând să înțeleg ce se întâmpla, în special cu mine.

Intr-un fel sau altul chiar reusisem sa trec peste primele ore aici, fara sa provoc intr-adevar dezastre prea mari. Nu puteam sa fiu totusi prea mandru, insa trebuia sa recunosc ca eram oarecum multumit de felul in care decurgeau lucrurile pe aici. Gasisem chiar si gloata cu care obisnuiam sa umblu, observand noi prezente si afland vag despre absenta neasteptata a catorva dintre ei. De fapt nici ca ma asteptam ca Mako sa revina, Nerravier sa apuce pe aceeasi cale ori Alfyriss sa ajunga tocmai aici. Iar la fel s-a intamplat si cu Lunna, care care nu a ezitat nicio clipa sa ma intrerupa exact in mijlocul frazei, cand incercam sa leg si eu cateva vorbe cu Kat.
Doar privind-o am realizat ca blonda ardea de nervi si imediat cum am auzit ce are de spus, m-am ridicat si am si pornit in directia indicata.
Nu-mi placea sa aud nemultumirile ei, avand in vedere ca ii cunosteam verisorul si era foarte clar ce parere aveam eu despre toate astea, insa cine a fost atat de idiot incat sa ajunga sa faca vreo miscare cu Andreas, atunci chiar avea sa plateasca.
N-a durat prea mult si, odata ce usa a fost deschisa, am putut vedea si faptasul, ramanand astfel cu ochii pironiti asupra sa. Dar parca atunci cand am realizat cat de apropiat imi era de fapt individul din fata mea, toti nervii cu care m-am incarcat au disparut, facand loc confuziei, caci brusc lucrurile se legau, dar in acelasi timp ma bagau tot mai tare intr-o ceata din care nu stiam cum sa mai ies.
- Ce naiba e cu fata aia? l-am intrebat imediat, fiind cat se poate de pasnic. Ba chiar eram pregatit sa-l si ascult, pentru ca eram cat se poate de sincer cand ma aratam afectat de starea lui. Mako nu obisnuia sa ajunga in astfel de situatii si sa ajunga afectat, pentru ca orice mi-ar spune, eu puteam vedea asta foarte clar pe tot chipul lui posomorat. Si nu era bine. Deloc.

Rămăsesem în același loc, fără vreo intenție de a face orice lucru care să mă scoată din stare. Nici măcar nu știam dacă era sigur să ies din cameră, dar nu îmi doream să fac asta. Și nici să-mi găsesc de lucru nu aveam de gând, deși mi-ar fi fost ușor să găsesc o ocupație. Ori pur și simplu, dacă eu aș fi vrut asta, puteam chema pe cineva să-mi țină companie, însă numai de alte persoane nu aveam chef acum. Preferam să stau privind absent spre pereți, mult prea nervos pe propria persoană. Cum puteam să fiu atât de idiot nici că înțelegeam, dar nu am nevoie de răspuns la asta. Deja mi-era de ajuns că eram conștient de asta, iar alegerile mele prostești mai aveau și impact asupra celor nevinovați, care n-ar fi trebuit niciodată să fie afectați de existența mea.
Nu-mi dorisem nicio clipă să-i fac vreun rău lui Andreas, dar văzându-l în starea asta reușise să mă zdrobească total, pentru că era atât de contrar dorințelor mele încât abia de mai puteam înțelege cum de lucrurile reușeau să meargă atât de prost.
Deja trecuse ceva timp de când ușa se închisese ultima dată și nimeni altcineva nu mai apăruse. Până acum, cel puțin. Acum însă o altă prezență năvălise în cameră și, spre uimirea mea, recunoscusem chiar o figură apropiată mie, pe care însă n-o mai văzusem de foarte mult timp.
Nici măcar nu mă așteptasem ca Edrarian să apară, de asemenea, și în mod clar nu aveam vreo idee privind motivul pentru care a venit el fix după mine, dar de cum m-a văzut, puteam să zăresc îngrijoraream din ochii săi, privirea sa veșnic încruntată domolindu-se odată ce a observat starea mea jalnică.
- Poveste lungă, i-am răspuns oftând, fără ca măcar să mă chinui să îmi neg supărarea. Oricum nu ar fi avut niciun rost, căci fața mea vorbea de la sine și știam eu bine că el o să înțeleagă care-i problema mea, deși nu țineam neapărat să povestesc tot ce aveam în minte acum.

Cumva era ceva mult prea schimbat la el ca sa nu pun pret pe situatie si sa nu ma ingrijorez. Nu il mai vazusem de mult timp, nu puteam spune ca nu ma asteptam la schimbari, insa fata aia nu o vedeai la el aproape niciodata. De fapt, nu-mi amintesc sa-l mai fi vazut vreodata regretand atat de tare ceva. Nu era vreo urma de indoiala in asta, doar ca nici nu puteam sa il las asa, indiferent ce ar fi facut. Doar ca, mai intai, imi doream sa aflu si versiunea lui si sa inteleg mai exact cum de s-a produs o asa mare neintelegere. Caci daca era sa ma duc si sa-l vizitez si pe blondut, imi era clar ca tot o astfel de imagine dezolanta avea sa ma astepte si acolo. Prin urmare, nu inteleg de ce era necesar ca amandoi sa sufere si sa nu se ajunga la o intelegere, chiar daca era de-a dreptul ironic faptul ca tocmai eu gandeam asa, mai ales ca venisem aici ca sa-l pun la punct pe cel dinaintea ochilor mei.
- Lunna mi-a zis ca ti-ai cam batut joc de Andreas, i-am spus direct, dorind sa stie ce informatii detin de fapt. E adevarat?
Poate ca nu era cel mai potrivit moment, avand in vedere faptul ca el isi prefera acum propria singuratatea in locul oricarei alte prezente, dar nu puteam lasa lucrurile asa. Vedeam clar ca ceva nu era deloc in regula si, dintr-un motiv sau altul, preferam sa cred ca lui poate chiar i-ar face bine sa discute despre asta in loc sa ramana bosumflat toata ziua.

Era adevărat, oare? Din păcate, cam da. Și nu-mi plăcea deloc că se ajunsese la asta, dar n-am avut nicio intenție de a-l face să se simtă în felul ăsta. Eu nu-mi dorisem decât să-l ajut când l-am văzut aseară și apoi să-l las în pace, ca să nu trebuiască el să mai aibă de a face cu mine și după să sufere, dar nici când vreau să fac ceva bun nu îmi iese, pentru că e în natura mea să stric eu totul pentru toată lumea. Nici să-mi plâng de milă în fața lui Edrarian nu voiam, chit că sunt conștient că asta poate că m-ar putea ajuta, pentru că o părere din exterior ar fi putut fi benefică. Dar pe moment nu-mi doream să fiu mai bine, tocmai pentru că știam că o dădusem în bară oribil și poate că mai meritam și eu să stau și să reflectez la alegerile mele haotice. Nu că ar rezolva ceva asta, dar măcar aș fi avut destul timp cu mine încât să-mi vină mai tare să-mi snopesc fața. Iar de obicei nici nu regretam multe, dar nu mai pățisem lucruri de genul acesta și nici nu mai cunoscusem pe nimeni ca Andreas până acum.
- Nu asta a fost ceea ce am vrut, m-am hotărât să-i răspund, puțin cam prea defensiv în comparație cu vinovăția pe care o simțeam, însă complet adevărat. Dar, aparent, cam asta a ieșit, concluzionasem totuși, mai dureros decât aș fi dorit, pentru că nu aveam de ce să mint.
Începuse ca o joacă, iar eu credeam că asta va fi pentru amândoi. Și chiar și când am realizat că nu-i așa, tot era prea târziu de dat înapoi și nici că aș fi putut să îl mai las așa, pentru că în starea aia el nu merita să rămână singur. Acum însă, nu știu exact care a fost momentul care a declanșat totul...

Nu puteam spune cu exactitate ca inteleg ceea ce tocmai mi-a spus, iar acela a si fost motivul pentru care m-am incruntat subit. Nu voiam sa il fac sa se deschida si sa discute despre asta, tinand cont de faptul ca vedeam cat de terminat era si cat de greu ii venea sa vorbeasca despre asta. Dar eu stiam ca Mako nu era un monstru si nici un idiot chiar atat de mare. Dar cum probabil el credea tocmai contrariul, trebuia sa ma asigur ca nu ramane singur. Cel putin momentan, pentru ca eu chiar vedeam cat de tare nu merita asta.
- Adica? m-am aratat confuz, privindu-l cu foarte mare atentie. Pustiul nu vrea sa zica ce s-a intamplat. Deci ce naiba i-ai facut?
Uram situatia asta si nici ca puteam sa ma arat mai nemultumit. Dar stiam ca cel din fata mea nu si-a dorit sa ii greseasca atat de tare, iar daca mi-ar fi zis si ce anuma a facut, atunci poate ca lucrurile aveau sa se rezolve ceva mai usor. Cert e ca eu nu-mi pot face o parere completa despre cat era sau nu de vinovat din moment ce facea pe tristul incapatanat si prefera sa ia toata vina asupra sa.

- Bănuiesc că pot să-ți povestesc, am cedat, până la urmă, ridicând din umeri.
Ori cel puțin, aveam să-i spun tot ce știu eu că s-a întâmplat, pentru că n-am cum să știu ce a fost în mintea lui Andreas ori ce l-a afectat pe el cu adevărat, pentru că, sincer, nici nu înțeleg care ar fi putut fi partea care l-a marcat pe el cu adevărat, dar am o mică bănuială. Pentru că, din câte am văzut, bietul de el chiar avea nevoie de cineva și faptul că am vrut să mă îngrijesc de el și să-i fiu alături a fost ceea ce l-ar fi făcut să se atașeze mult prea repede de mine, deși nici măcar nu mă știa de mai mult de câteva ore.
Am început însă să-i destăinui amicului meu cele întâmplate cu o seară în urmă, pornind chiar de la venirea mea și intrarea la petrecerea lui Nyxis. I-am zis, desigur, de jocul de adevăr sau provocare și de cum mie blondul îmi atrăsese atenția, fără să trec peste faptul că eu chiar am vrut să flirtez cu el, căci, fascinat de aspectul său, eram curios de ce s-ar putea întâmpla. Însă nici măcar nu aveam în minte faptul că se vor întâmpla prea multe și am trecut fugitiv peste discuțiile următoare, ajungând rapid la partea în care m-am oferit să-l asist în cameră, doar pentru că nu l-aș fi putut lăsa singur atunci, văzând în ce stare era. Și chiar nu am vrut să-l părăsesc, pentru că avea nevoie de cineva care să vegheze asupra sa, iar eu eram cel responsabil de asta în acel moment.
N-am insistat însă prea mult asupra detaliilor, deși m-am oprit în a-i explica ceea ce aveam eu în minte și motivul pentru care m-am hotărât să plec dimineață, nemaiavând niciun fel de interacțiune cu Andreas până să ajung în cameră.

L-am ascultat. fara intreruperi. Mi-am dorit inca de la inceput sa inteleg ce a dus la o asa mare incurcatura si asta a si urmat sa aflu, odata ce amicul meu a terminat de povestit. Aflasem multe, avand in vedere ca Andreas numai dispus sa discute nu era. Asa am ajuns eu sa realizez ca probabil pustiul a prins drag de Mako, poate chiar mai mult si mai repede decat ar fi trebuit, iar apoi s-a vazut deodata singur si parasit. Inca nu ma puteam decide daca asta a stat la baza reactiilor lui actuale, dar cert era ca totul a fost declansat in totalitate de Mako.
Imi aminteam cum Lunna apucase sa-mi spuna ca l-a vazut pe blondin luandu-i partea lui Mako si sustinand ca n-ar fi vina lui. Insa daca nu era vina lui, atunci a cui vina era de fapt? Ori poate Andreas lua toata vina asupra lui doar pentru ca lucrurile nu s-au finalizat asa cum si-ar fi dorit el? As spune ca ar putea fi foarte posibil, dat fiind faptul ca el nu pare sa fie cu adevarat suparat pe brunet. Iar Mako nu stia. Atat el, cat nici eu, nu aveam idee ce l-a adus pe Andreas in starea aia. Dar daca e totusi sa ascult sfatul lui Isidius, acesta avea sa-si revina in cateva zile. Si tare speram ca acest lucru sa se indeplineasca, odata ce stiam ca starea lui avea sa i-o schimbe si pe a lui Mako.
- Habar n-am ce o fi in capu' lui, am intentionat sa clarific. Dar eu nu te vad vinovat pana acum. Si nici el, din cate am auzit, i-am comunicat, cu o urma de speranta in glas. Asa ca nu mai face mutra aia de caine prost si misca-ti mai repede curu' afara. Mi-e sete si vreau o bere.
Poate ca eu nu aveam in glas blandetea si caldura din tonul vocii lui Andreas, dupa care prietenul meu parea sa tanjeasca. Dar stiam si ca daca il las sa-si petreaca timpul de unul singur aici, in camera asta, lucrurile tot nu aveau cum sa apuce intr-o directie mai favorabila lui.