Hᴇʟʟᴄʀᴀғᴛ: ᴰᵃᶰᶜᵉ ᵒᶠ ᵈᵉᵃᵗʰ

Ușa s-a deschis. M-am crispat. Pregătit parca sa pălesc în lumina becului, parca mai tare m-a impulsionat, provocând tot mai tare instinctul meu animalic de distrugere. Voiam să-l distrug. Pe el, ce-l ce mi-a distrus întunericul, sunetul pașilor lui ranindu-mi de-a dreptul mintea și lăsând daune minore, precum sticla spartă, ce as fi preferat să-mi străpungă pielea. Căci nimic nu ranea acum mai tare decât imaginea lui. Nimic nu-mi străpungea mai tare inima decât privirea glaciară, ce ma privea disprețuitor, dur, atât de aspru și tăios.
Primul instinct ar fi fost sa apuc ceva, orice obiect care odată ajuns în capul lui, să-i provoace durere, asa cum și el îmi provoca mie. Aici, acum. Nemilos, dar constant.
L-am fulgerat cu privirea pe individul meschin, cel după care toată inima mea îndoită tânjea. Cel din cauza căruia sângera atât de tare, atât de abundent. Imposibil de oprit.
Voiam sa ma reped la gatul lui și să-i provoc răni de nevindecat. Să-l fac să se chirceasca. Sa agonizeze într-o baltă de sânge, mic și neînsemnat ca un nimic ce era. Oare cum putea veni în halul ăsta, atât de nonșalant în propui mei ochi?
Îl urăsc. Atât de tare încât toată ființa mea i-ar striga din toti plămanii, în continuu, fără răgaz, cu ultimele puteri rămase. Dar de ar fi sa aleg intre asta și moarte, a doua varianta ar fi întotdeauna mai satisfăcătoare. Oricum muream, pe dinăuntru. Atât de încet, dar atât de sigur, încât simțeam cum rațiunea mea prinde forme mortale și la fel de toxice ca el.
- La ora asta se vine, porc nenorocit? am tunat atât de tare, încât am ignorat modul în care care aproape m-au luat prin surprindere propriile strigate. Și asta nu era nici pe departe terminat. Fiindcă odată început, aveam să termin de tot. In halul ăsta de tăvălit nici nu trebuia sa te mai obosești sa apari. Ori cumva ai uitat ca asta nu e un bordel și ca locul gunoaielor ca tine nu-i în camera asta nenorocită? i-am strigat din nou, apropiindu-ma de el și scuipând apăsat fiecare cuvânt.
Îmi simteam corpul vibrând. Inima mea părea să cedeze ritmului alert în care bătăile o mentineau. Sângele îmi clocotea în vene. Iar lui avea să-i pară rău pentru ca exista.
Și parcă îmi părea rău că ceea ce ce trebuia sa fie al meu era atât de de jalnic. Mult prea dezamăgit de faptul ca ceea ce ce-am crezut întotdeauna a fi inegalabil precum un diamant neprețuit, s-a dovedit a fi o simplă roca de rând. De cea mai joasă speță chiar. Dobitocul asta fiind chiar cea mai proasta investie sentimentală a mea.

În tot haosul acesta, tot ceea ce am mai reușit eu să fac a fost să ridic din sprânceană, aproape curios să aud ce reproșuri avea să-mi aducă tocmai el mie. Nu voiam să înțeleg de unde atât de mult foc în ochii unei persoane de felul lui, căci știam acum prea bine ce fel de târâtoare veninoasă este. Dar mi-am negat prea mult timp acest lucru, animat de niște sentimente despre care aflasem deja că nu îmi folosesc la nimic. Căci în câte nopți se află Ev în cameră și în câte nu ? N-avea ce prelegeri să-mi mai țină acum, scobindu-ți dreptul ăsta în inima mea, ca un animal venit să devoreze tot ce ar mai fi rămas uman din mine.
Și poate decă aș fi avut control asupra corpului meu, aș fi răcnit la răzbunarea pe care o merit, fără să ezit vreo clipă. Dar capul a început să în vâjâie necontenit, neștiind care mai e realitatea și care nu. Combinasem atât de multe substanțe încât până și eu ajunsesem la limite. „Am băut și m-am drogat din cauza ta, jeg de om ce ești! ” îmi venea să îi strig. Dar și în starea asta, aveam măcar demnitatea de a nu-mi da în vileag slăbiciunea pentru blondul ăsta cu picioare lungi și zâmbet fermecător. Căci nu îmi păsa ce fel de ființă fără scrupule mă vedea el ca fiind acum, dar mie mi-a fost dovedit că e el se afundă mult mai jos. Așa că ăsta este momentul să arunc orice sensibilitate pe fereastră, căci sentimentele știu prea bine că nu mi le pot rupe din piept pur și simplu.
- Da’ tu te-ai găsit să-mi zici mie de bordeluri, curva dracului? am silabisit acid, cu vocea încărcată de dispreț.
Până și mie îmi eram apatic, căci ajunsesem să-l însult fix cu aceleași cuvinte pe care nu le-am acceptat vreodată ca fiindu-i adresate. Nici nu le cred cu adevărat. Însă știam că aveau să-l rănească mai mult decât orice altceva, iar eu eram dispus să tai prin carne vie și să-i anihilez orice strop de stimă de sine pe care îl are. Căci asta avea să îl doară până în măduva oaselor, iar eu asta îmi doresc acum. Să-l distrug, cum el m-a reconstruit ca să mă poată dărâma mai apoi. Nu vreau decât să șterg orice urmă de fală pe care și-ar fi putut imagina că o va primi doar pentru că a reușit el să ajungă la mine. Și dacă e posibil să îl las să creadă minciuna că eu m-aș fi jucat de fapt cu el, am să fiu mulțumit.

Și când credeam că nu poate sa decada chiar mai mult în ochii mei, inevitabilul s-a întâmplat, auzind venind în partea lui cuvinte ce n-aș fi crezut vreodată că vor ajunge rostite. Dar aproape ca uitasem ca gunoiul dinaintea ochilor mei nu are sub nicio formă limite. Oricât aș fi încercat să privesc dincolo de ceea ce as fi avut în fata, rezultatul era același, iar dovada stătea vie în fata mea, absolut în cea mai jalnică stare a lui. Și să fi fost în stare să înțeleg pana și asta, doar de as fi știut că am vreo vină pri ca am declasat în vreun fel dezastrul. Însă Zavien era un dezastru pe doua picioare si nimeni și nimic nu-mi putea dovedi contrariul pe care eu l-am pus la suprafață atâta amar de de vreme. Reușisem să cred că îl pot înțelege, dar nu ma puteam feri de adevăr. Oricât aș fi încercat, era complet mânjit în propria mizerie ai nimic nu putea schimba asta. Nimic nu putea îndepărta petele pe care de unul singur și le-a obținut, tinand morțiș să dovedească constant ca el nu e altceva decât un nimic, o jigodie ce merita îndepărtată și distrusă atunci când e prinsa la pamant. Uram sa cred, mintindu-ma singur de nenumărate ori. Dar acum îl priveam și nu mai vedeam ființa draga de odinioară. Ființa suferindă și neînțeleasă, prietenul meu, cel pe care doar eu eram capabil sa vindec. Cel cu care împărțeam atâtea... Grupul de prieteni, camera, pana și aerul pe care îl respiram
. Acum nimic din toate astea nu mai făceau diferența, el fiind acum dovedindu-si simpla-i inutilitate. Iar tot ce ne lega nu avea să mai existe vreodată pentru mine.
Cel pe care alta data îl priveam ca pe o lumina ce sclipea puternic în inima mea, nu era decât purul intuneric. Un golan de nepătruns la care univers scârbă să mă uit
Nu-l puteam privi fără să-mi fie milă de ceea ce devenise ori de ceea ce a fost tot timpul, o ființă toxica, nedemnă de nimic. Iar acum nu-mi doream decât să-l văd distrus și rănit, asa cum l-am știut timp de multa vreme.
Auzindu-l, l-am fixat cu privirea. Ochii aia albaștri încă îmi erau dragi, însă voiam să-i văd suferind. Dorința creștea în mine, lăsându-mă îmbăiat de spiritul sălbatic care se trezise acum în mine și îl dorea cu disperare anihilat.
- Bietul Zavi... am replicat scârbit, afisandu-mi rânjetul dezinvolt. Oare poti fi mai mizerabil de atât? Ori te-ai dus în altă parte doar ca sa compensezi cu faptul ca nici micul verișor nu ti-l poti egala?

Am pufnit. Căci nici măcar nu realiza cum se smulgea de unul singur din sufletul meu cu acele cuvinte, venite ca o confirmare că am dreptate în privința lui. Doar eu știu cât de toxic și șubred este de fapt, un alt parvenit lipsit de decența de a fi ființă. Aveai ce vedea la el, într-adevăr. Dar e gol și putrezit. Și atât de demn de o milă de care eu nu dispun... Nu mai dispun, de fapt. Căci l-am primit în viața mea și i-am încredința propria încredere, un dar atât de rar din partea mea. Iar el s-a lăfăit în ea, parșiv și demn de dezgust, apropiindu-se ca un animal de pradă cât să înșface cine știe ce.
Iar eu m-am ferit să văd, ținând la el pentru că reușise să mă facă să simt când credeam că nu mai am capacitate. Dar nu-i nimic mai mult decât o intrare extravagantă, căci mai în colo nu poate supraviețui.
- Plătește bine, deci, am aruncat veninos, clătinându-mă pe picioare chiar pe lângă el, în timp ce-mi făceam drum către dulap.
Preferam să nu-l privesc, căci nici măcar atâta interes nu merita. Mi-am scos stângaci valiza, mai atent la încercarea mea de a-mi organiza lucrurile decât la orice altceva. Nu voiam să-l las să-mi vadă furia, să știe că m-a afectat existența lui cumva. Dar membrele mele nu mă ascultau, iar agresivitatea cu care trânteam și înghesuiam hainele în valiză era mai expresivă decât mi-aș fi dorit.
Am respirat profund, vârându-mi degetele în buzunare, căutând frenetic acel ceva, până ce în sfârșit am dat de obiectul vizat.
- Astea nu-mi mai trebuie, mormăi monoton, aruncând setual de chei în direcția patului său, nimerind, în schimb, podeaua, sunetul prelung aproape trezindu-mă din starea nu tocmai intactă.

Și de când, ma rog, îl afecta pe el ce făceam eu? Pana acum nici nu accepta sa audă astfel de cuvinte din partea oricărui altcuiva. În schimb, acum nu făcea decât să împrăștie haosul in care eu nu voiam sa ma avânt. Arunca cu venin de parca eu nu-l aveam pe al meu. De parca actele ființei ce-i stătea în fata i-au fost aduse la cunoștință abia astăzi, iar el fusese brusc lovit de o realitate care acum făcea diferența? Încercam să dau vina pe pe starea jalnică în care se afla, însă nu era prima dată în care-l vedeam asa, însă prima în care reacționa asa. Iar ceea ce ce ma mira de fapt era atitudinea lui. Ma ranea, într-adevăr. Păcat că eu îmi joc prea bine rolul ca sa ma arat afectat de un nimic ca el. Îmi tindeam în frâu cu greu nemulțumirile, alegând să îi răspund printr-un râset, de la sine înțeles. Nu ma așteptam tocmai ca nimicul pământului sa ajungă brusc interesat de soarta mea. Ba chiar aș fi spus ca poate mai mult de atât, însă nu mai aveam în ce sa cred. Nu puteam să-i mai văd calitățile, pentru ca nu le avea. Era complet gol pe dinăuntru, dovedindu-mi ca e mult prea jalnic pana și pentru mine. Îl lăsasem sa pătrundă în inima mea, cu totul. Îi permisesem sa devina motivul fericirii mele și era cât pe ce sa pot crede că-l pot afișa în lume ca fiind alesul inimii mele și sufletul meu pereche. Păcat că sentimentele nu pot exista și inima cuiva care nu are una. Ori poate odată cu ultimele răni alesese sa arunce pana și ultima cheie a lacatului pentru care el a optat permanent. În cazul ăsta, nu mai rămânea nimic de făcut. Nu mai aveam pentru vine sa lupt, în fata mea aflându-se doar un nimic, total nespecial pentru mine. Un bou cu un ambalaj frumos, însă mai mult nu aveam cum sa confirm.
Văzându-l cum se clatină, mai ca devenea și mai demn de milă. În schimb, eu nu puteam decât să mă consolez cu o puternica dezamăgire, ce triumfase în fata unor sentimente mult prea nepotrivite. Aproape că-i admirat ambiția de a rămâne în picioare, dacă ar mai fi putut fi cazul de asa ceva. Dar era oricum mult prea mizerabil pentru a fi demn de o urma de admirație măcar. Nici nu m-am sinchisit să-l ironizez, fiind totuși atent la mânia afișată în gesturile lui. Nu puteam sa nu na întreb ce declansase un asemenea comportament. Dar îmi pierdusem interesul. Crezând că-l cunosc, as fi putut tinde sa cred ca ceva e neinregula. Ca străinul din fata mea e chiar supărat pe situație. Zavien nu-și plănuia mutarea din orice motiv stupid, dar încetasem să-i mai caut motive, sperând din tot sufletul ca eu eram răspunzător pentru ceea ce aveam în față. Și undeva acolo, îmi doream ca eu sa fiu unicul motiv.
- O spui de parca îmi pasă, am tinut să-i precizez, fără ca răspunsul meu sa denote realitatea. Știam oricum ca îmi va lua mai mult de o noapte sa distrug cu totul ceea ce mai rămăsese din mirajul frumos pe care a avut grija sa mi-l construiască.

Ceva din mine ezita. Deși cuvintele sale îmi sfâșiau carnea de pe oase, iar simpla sa prezență devenise veninoasă pentru existența mea, aproape că voiam să inhalez toată acea durere, până n-aș mai fi avut suflu. Iar, în același timp, nu știu cum să dispar mai repede, făcându-mă nevăzut în propriul meu univers de regrete eterne. Mă scurg printre momente, neștiind dacă să comemorez aceste ultime minute ale tragediei ori să accelerez. Așa că stau pe loc, mascându-mi nesiguranța cu simpla acțiune a îndesării unor obiecte cu totul derizorii în valiză. Capul mi-e bombardat de prea multe gânduri, dar toate amestecate și neclare, luptându-se una cu alta. Fiecare idee se întâmpla să vină cu o alta, o variantă mai meschină, dar mai reală. Și, în toată hărmălaia de acolo, realizez că nu mai există pic de concretism. Împachetam de prea mult timp, ceea ce nu se poate numi decât ridicol. Dar nu este ca și cum fiecare gram de furie va rămâne în urmă odată ce eu am să părăsesc camera. Nici măcar pe aproape. Pentru că, sub toate straturile de jigodie fără inimă, s-a întâmplat să-mi pese de acest nenorocit fățarnic, care nu a avut ca scop decât să-mi distrugă orice urmă de umanitate. M-a luat în brațe și m-a ținut strâns, m-a făcut să mă simt acasă. Și apoi a dat foc propriei sale iluzii.
Nu voiam să vadă cât de mult sufăr. Dar, în ultima mea picătură de sobrietate, știu prea bine că sunt de toată jena. Și apoi, chiar el spusese – nu-i pasă. Am fost un joc, o provocare, ceva banal. Dar nu-i dau satisfacția de a ajunge până la capăt. Nu. Măcar atâta demnitate mai posed. Pentru că acum plec și-l las cu propria ființă mizerabilă și perfidă, să se încălzească singur. Până și eu merit ceva mai bun de atât, la naiba. O știu prea bine, dar gândul nu șterge dorința infernală de a-l vedea spintecat în bucăți, doar pentru că m-a făcut să îl ador. Și-mi pasă, al dracului că îmi pasă. Mereu mi-a păsat prea mult. De data asta, însă, n-am să las istoria să se repete.
Am închis fermoarul valizei, concentrându-mă destul cât să par stabil pe propriile picioare în timp ce-l târăsc spre ușă. Aproape că am cedat tentației de a-l privi, de a încerca să îl înțeleg și să găsesc vreo altă logică poveștii, în timp ce treceam pe lângă el. Numai rănile destul de adânci mi-au amintit că nu are niciun rost. Știu adevărul și nu are rost să-mi mai interoghez judecata. Nu e nicio neînțelegere. Numai adevărul, chioplit în așa fel încât să taie cât mai adânc.
Apăs pe clanță și, încă odată, ezit. Ultimul cuvânt, de data aceasta, avea să fie al meu.
- Nu că ți-ar fi păsat vreodată, oricum, am scuipat printre dinți, o urmă de melancolie reușind, totuși, să se strecoare în aciditatea tonului meu.
Apoi am ieșit, zgomotul ușii trântite fiind exact ceea ce mi-a trebuit cât să mă aducă înapoi la cea mai concretă caricatură a prezentului. Și nici măcar nu știu unde să mă îndrept. Doar departe de camera asta.

Oare cum il puteam face sa ramana atunci cand imi era atat de usor sa-l las sa plece? Voiam sa-l vad plecat, sa-l stiu plecat, fara sa fi sperat vreodata ca se mai intoarce. Chiar daca n-as fi crezut niciodata, stiam ca e adevarat. Nu voiam sa-i caut scuze, ci doar sa ma pot confrunta cu ultimul lucru pe care imi placea sa cred ca-l mai stiam despre Zavien. Nu se mai intoarcea... Eram sigur. Atat de sigur, dar totusi atat de sfasiat de un simplu gand. Mi-as fi dorit sa nu fi fost adevarat si sa nu fi trait intr-o iluzie pana acum. Sa nu ma fi mintit singur si sa nu fi indraznit sa cred ca cel dinaintea ochior mei putea simti ceva la fel de profund. De fapt stiam mult prea bine cum ma folosise ca pe un pansament, indepartat cu atata dezinvoltura de pe ranile demult vindecate. Da, stiam. Mereu am stiut. Doar ca abia acum ma izbisem puternic si cu adevarat de o realitate necrutatoare in care, ironic, eu chiar traiam.
Il auzeam cum haotic isi insfaca lucrurile si le indesa agresiv in valiza, nedorind a-i spune ceva cu adevarat. Ce oare ii mai puteam spune lui fara a ma putea condamna pentru risipa de vorbe si pierderea de timp? Adevarul era ca, orice i-as mai fi spus, nu ar mai fi contat. Eram doar eu degradandu-ma in fata unui individ veninos, cand as fi putut alege sa-l ignor, sa-i ofer raceala cuvenita si sa-l ingrop adanc in trecutul meu. Si probabil ca asta era si ceea ce aveam sa fac, fiind varianta care parea sa mi se potriveasca cel mai tare.
Stiam ca nu-l pot uita, incercand inutil sa nu ma gandesc la lucrurile care mi-au placut la el, la ceea ce ma facea sa-l privesc in mod diferit fata de restul lumii si, cel mai important, la ceea ce ma facuse sa-l aleg in schimbul oricarui altcuiva. Mi-era imposibil sa nu rememorez toate acele momente placute si sa nu ma las ranit din nou si din nou de imaginile care sfasiau atat de tare, absolut insuportabil. Simteam plecarea lui precum despartirea de orice raza de soare si cum, cu fiecare pas mai aproape de iesire, in incaperea se facea tot mai rece si mai greu de stat. Deja imi auzeam ecoul strigatelor mele dupa el, de teama de a nu ramane singur, in agonie, terorizat de gandul ca in trecut orice zi devenea mai frumoasa doar datorita simplei revederi a lui, iar acum urma sa-l pierd. Definitiv.
Oare cum era posibil sa poti pierde ceva ce n-ai avut niciodata? Ma simteam paralizat, incapabil de a mai putea misca din loc si acoperind cu un ranjet orice urma de durere resimtita pana acum. Imi venea sa tremur din toate incheieturile si cu un glas scazut sa-l chem la mine. Iar cu ultimele puteri sa-l fac sa ramana, privindu-i inca odata sclipirea din ochi.
Durea. Si era ingrozitor sa stiu ca, de acum inainte, cand voi intra in camera, primul lucru pe care-l voi intalni nu va mai fi niciodata albastrul linistitor al ochilor lui. Ma sufocam incet, resimtind golul care reusea sa-mi strapunga nemilos inima. Si-as fi dat orice ca sa-l pot intoarce inapoi doar pentru a ma putea salva. Aveam nevoie de el... Aveam nevoie de iluzia mea frumoasa, cea a sufletului superb pe care eu il protejam cu pretul vietii mele.
Ma pierdusem deja. Aproape ca nu mai eram in stare sa restabilesc legatura cu realitatea cand doar glasul lui m-a mai putut trezi in cel mai taios mod cu putinta. Inima mea sangera abudent doar auzindu-l, insa am riscat si l-am privit cu coada ochiului, iar atunci ratacirea s-a produs din nou... Numai si numai in momentul in care si-a terminat fraza am putut percepe o urma slaba de regret in vorbele lui. Acela a si fost momentul in care imi iesi primul scancet, urmat de sunetul aspru al usii inchise si de revenirea mea in simtiri.
- Zavi... l-am strigat pe el, printre primele lacrimi, dar de aceasta data prea tarziu. Cu greu si mai mult indemnat de o forta necunoscuta m-am ridicat si am iesit dupa el. Mecanic am deschis usa, lovindu-ma de imaginea lui de pe caridor. Cum putea plecat crezand ca mie nu mi-a pasat?

Nu te întoarce. Nu o face. Mergi înainte şi lasă-l în urmă, să putrezească acolo, precum o pagină ruptă din povestea ta – ori cel puțin, asta voiam să fac. Nu sunt gata să îl calc în picioare, ca apoi să îl dau uitării. Dar puteam să ascult de vocea care tot striga la mine că trebuie să merg înainte. Totul este o capcană și atât. Mă durea imposibil de acut ideea de a ocolii posibilitatea că imaginea pe care mi-o creasem despre persoana aceasta ar fi fost o eroare totală, de la bun început. Însă trebuie să accept, măcar acum. M-am întors din drum prea mult pentru ființe bune de aruncat în cele mai groaznice coșmaruri. Ori acum, n-am de gând să-mi ascult gaura aia fără fund pe care o numesc inimă. Și poate că, într-o zi, va îngheța cu totul, căci eu sunt hotărât să îi neg existența, cât să mă pot apăra pe mine, înainte de toate.
Auzisem ușa deschizându-se în urma mea. O prea mare parte a mea se lupta cu propria-mi rațiune numai să fugă înapoi la el și să plângă după explicații. Aproape că voiam să mă las amăgit de visul frumos. Să mă distrug de unul singur, să pic și să nu mai aibă cine să mă ridice. Nu puteam să-mi fac singur asta, totuși. Iar acel mic strop de conștiință m-a tras înapoi la suprafață, amintindu-mi că nu există niciun rost în felul în care mai că țineam să mă mint singur, iar și iar, ca și cum nu aș fi în stare să învăț niciodată. Măcar acea onoare de necioplit să o mai am, în fața lui. Iar singurul lucruj pe care ar trebui să mă concentrez acum este să mă țin cum trebuie pe picioare și să merg drept undeva, că să pot să-mi plâng de milă cu adevărat, ca o adevărată ființă de-a dreptul deplorabilă, ceea ce dovedisem că sunt, până la mine.
Târziu am realizat că mă depărtasem de coridoarele din Shax, bântuind de unul singur, în compania propriului sine demn de milă. De undeva se auzeau sunetele puternice ale acelei petreceri care în mintea mea ar fi schimbat totul. Am ocolit, apucând-o spre zona camerelor din Vapula, știind că acolo voi găsi, în cele din urmă, o ființă care să mă primească fără prea multe întrebări. Poate chiar în vreo altă ipostază aș fi fost în stare și să râd de ironia sorții care mă aducea la Herraxus. Acum, însă, am bătut pur și simplu în ușă, cu orice orgoliu deja călcat destul în picioare.

- - - EXENTHEON - - -

Interesanta mai era si petrecerea asta pentru cineva atat de dezinteresat ca mine. Ironic, nu? Dar cine eram eu sa ma opun placerii? La urma urmei, insusi omul era fiinta a dorintei, ori restul creaturilor, ce apartineam cu totul si cu totul altor naturi nici nu mai incapea indoiala ce impatimiti ai distractiei puteam fi. Si iata cum m-am lasat din nou prada tentatiei de a gusta din propriile vicii ale caror drumuri le strabateam intr-una, invartindu-ma in propriul cerc vicios, precum un animal pierdut si fara de astampar. Ori poate ca mi-ar mai fi placut sa fac pe necioplitul, insa oricat de fara limite as fi, tot nu puteam trece peste un astfel de eveniment fara sa-mi fac si eu macar umpicut veacul pe aici. Si nu doar pentru ca m-as numara printre cei mai pretioasi apreciatori a tot ceea ce macar aduce a alcool, caci astazi ma onorau cu prezenta doi indivizi cat se poate de tragi mie. Doi indivizi care, daca nu ma inselau pe mine simturile de diavol cu care fusesem inzestrat de la o mama si un tata, se aflau de asemenea pe aici, pe aproape. Asa ca am incetat sa mai pierd timpul intul si, precum un mare baiat de actiune ce sunt, am pornit in directia a celor ce-mi placea sa cred ca-i am in vizor. Nu mi-a pasat cu cine conversau ei acolo, ca m-am si bagat caracteristic in discutie ca ultimul bou.
- Dar vai, ce bem noi acolo? mi-am facut simtita prezenta, zambindu-i brunetei care isi facea de lucru cu printesele. In schimb, frate-sau sa nu creada ca nu l-am observat. Dar nu-s tocmai eu atat de infect incat sa-i strict bietului de el dispozitia tocmai atat de curand. Facem inaugurarea si extraterestrului coltos de langa. E timp. Mai sparge Exentheon petreceri.

Nici măcar eu nu aş fi putut prezice o astfel de conjunctură. Ori acest fapt dezvăluie cu adevărat natura incredibilă a evenimentului, din moment ce nivelul meu anticipativ e indiscutabil superior față de orice altă încercare penibilă de clarviziune. Secretul? Logică. Majoritatea ar trebui să ia lecții. Cu toate acestea, prefer să nu pătez un astfel de eveniment imposibil cu urmele clare de cinism ale comportamentului meu, atât de justificabile în orice alte circumstanțe. Poate o idee destul de dificil de acceptat, însă se întâmplă, o dată la aproximativ un mileniu, ca eu să nu fiu total deranjat de ceea ce se întâmplă în jurul meu și chiar să dezvolt o anumită caracteristică atipică mie, care poate fi denumită în termeni pentru oameni simpli ca fericire, extaz ori alt cuvânt definitoriu. Pe scurt, mă bucur să am aproape aceste ființe, dragi mie de altfel. Și, deși poate că reacția mea nu satisface așteptările euforiei cauzate în mod normal de astfel de reuniune, chiar dădeam pe afară de sentimente pozitive. Zâmbesc. Mai mult deja ține de domeniul mai mult decât posibilului.
Prezența lor aducea o briză de pace pe care viața mea nu a mai simțit-o de când ne-am separat drumurile, căci cei doi bruneți se introduseseră în viața mea cu atât de multă necioplire încât am ajuns să îi consider familia mea, singură și eternă. Dispariția lor lăsase un gol adânc, dar oricât de mult m-aș afla eu asupra ființei tipice, tot nu consider că e nevoie să îi trag la răspundere pentru faptul că m-au lăsat să cred că și-au părăsit viața acum destul timp. Se poate spune, chiar, că am călcat pe același bec.
Atât de preocupat de recuperarea rapidă a unei perioade imposibil de comprimat în atât de puține minute, nici că am mai băgat de seamă desfășurarea de forțe denumită petrecere, ce se întindea în jurul meu. Fusesem, însă, atent la două lucruri: continuitatea conținutului alcoolic din paharul meu și întreruperea grosolană a unui alt brunet, care avusese tupeul țărănesc de a-și târî prezența până aici. N-am fost însă surprins să văd cum zâmbetul Bernadettei se lărgise chiar mai tare, lucru destul de greu de imaginat. Chiar și frațiorul tăcut a reacționat cu un fel de voioșie specifică, dovadă că intrusul nu era chiar atât de nedorit. De ei.
- Numai de ce se bea îți pasă ție, glumi bruneta, dându-și teatral ochii peste cap, ca apoii să mă fixeze tocmai pe mine cu privirea, în ceva legătură cu nou venitul. Exentheon, el e Erisios. Ți-am povestit despre el....
Aham. Deci ăsta-i Exentheon din poveste. Mă așteptam la altceva.
- Aș fi putut să mă prezint de unul singur, am punctat spre ea, lipsit totuși de aroganța specifică, unul dintre multele aspecte de care cineva precum Bernadette beneficia din partea mea. Dacă aș fi simțit nevoia, am adăugat însă, de data aceasta spre noul ei partener de discuție.

- - - EXENTHEON - - -

Si pe cat de dragi imi erau mie astia doi, pe atat de oribili le erau comapnionii. Iar eu nu eram nicidecum o exceptie. Cu toate astea, nu inseamna ca ele nu exista cu adevarat ori nu s-ar numara si prin cercul lor de prieteni.
- Foarte posibil, am comentat amuzat, tot in aceiasi maniera, urmand sa-l fixez cu privirea pe cel numit. M-am aratat usor dezgustat numai din priviri, asta pentru a nu-i da individului de inteles ca vom fi prieteni, urmand ca mai apoi sa-i si aud raspunsul, care, pe cat de sincer pot eu sa fiu, nu m-a prea impresionat. Neinteresant, i-am comentat direct si lui, asta cat sa para ca-s macar baiat finut cat sa-i vorbesc. Voi doi cum sunteti? Va distrati? am dorit totusi sa stiu, incercand discret sa aflu in ce stare se afla. Ca nu eram eu multumit doar sa-i vad intregi. Intr-adevar, nu puteam sa fac nici pe ignorantul si sa-i spun celei mai bune tovarase ca am uitat de la mana pan' la gura, dar zau ca detestam fiinta din fata mea. Totusi, eu dezgustam marea majoritatea, asadar asta nu semnifica cine stie ce reper. Ca doar nu puteai avea pretentii de la unul ca mine, care nici pe fra-su nu-l prea are la suflet. Si acum zau, pe ala cine dracu il suporta?
Mi-am aruncat totusi privirea destul de sfdator asupra satenului din compania lui Mordelyus, amintindu-mi ca fratiorul mai mic li se adresa doar creaturilor in care el avea cu adevarat incredere. Asadar, coltosul se putea simti chiar flatat pentru ca-l tot intep cu privirea. Dar, daca stau sa analizez umpic situatia si sa nu fiu foarte critic, ala aproape ca parea de treaba.

Nu a durat prea mult până ce disprețul reciproc își făcuse prezența, fapt cât se poate de previzibil. Ori eu pe Bernadette o știam cu o anumită clasă, nu tipul de persoană care să petreacă timpul cu orice bețiv leșinat, spre deosebire de alte cunoștințe ale mele. Presupun, însă, că firea ei imposibil de detestat chiar și pentru mine era un adevărat magnet de ființe de toate felurile, iar eu eram destul de ușor de neimpresionat. Deja strâmb din nas, ce-i drept. Cu toate acestea, individul nu îmi stârnise interesul, cât să-i ofer prețioasa mea apatie, motiv pentru care am preferat să pufnesc scurt, fără să dau satisfacția vreunui cuvânt în plus, în timp ce draga mea brunetă dădea în cap nemulțumită de așa-zisa interacțiune dintre mine și acest Exentheon.
- De fapt, chiar da, a vrut ea să-l lămurească, oprindu-se numai să respire și să-i mai arunce câte o privire încurajatoare lui Mordelyus. Mordelyus și-a făcut un prieten, tu și Erisios sunteți amândoi aici, adăugă, accentuând viclean ultima propoziție. Pentru mine, cel puțin, nu se putea mai bine.
Dacă nu știam mai bine, m-aș fi introdus în discuția „frățiorului” meu, dar pentru el deja este o provocare destul de mare să converseze cu o singură persoană, deci am preferat să nu-i fur momentul rar, căci noi doi aveam destul timp să depănăm. Dar asta nu masca faptul că nu-i convenea felul în care Bernadette arunca cu apropouri, de parcă ar fi ajutat prea mult vreo situaţie forţată. Nu că nu mi-aș fi dat seama că voia ea să i se înțeleagă apropiații, dar nu vedeam ce aș fi putut avea eu în comun cu această persoană.
- N-o să-ți meargă, o avertizez pasiv, sorbind prelung din paharul cu vodka din mana mea.
- Merită o încercare, îmi răspunde imediat, iar eu aproape că îi compătimesc entuziasmul. [/b]

- - - LEVEREASS - - -

Ignorant și făcând abstracție de orice as fi simțit de fapt, aproape ca aici începusem să mă simt mai bine decât în alte părți. Lucru aproape flatant pentru toti ăștia de aici, însă mie chiar îmi plăcea să cred că Arenyell umblă cu prea putine ființe chiar atât de neplăcute. Una dintre ele eram eu, într-adevăr, iar asta nu era neapărat un avantaj. Și poate că de aceea cautam sa fiu înconjurat de persoane cu adevărat plăcute, care nu erau deloc ca mine și care puteau compensa pentru atitudinea mea nepotrivită. Persoane precum era și prietenul meu, Monarhyer, căruia deși nu-mi plăcea, alegeam momentan sa nu-i ofer atâta atentie. Și poate că în exterior asta părea a fi o scenă tipică din viata mea, în timp ce păream jigodia fandosita a povestii, alegeam totuși sa ma tulbur de unul singur cu alte gânduri. De fapt, poate nimeni și nimic nu ar știi de fapt cat de intens este pentru mine absolut tot ce mi se întâmplă și cat de adânc poate tăia de fapt tăișul ascuțit al profunzimii în fragilitatea agasanta a trupului și a mintii mele care, cu toate astea, încă mai continuau să existe.
Adevărul era ca ma simțeam cu adevărat neliniștit de prezenta noului coleg de camera. Nu voiam să impart, doream spatiu doar pentru mine? Astea nu erau cu adevărat motive... Cine era și ce-mi putea face reușea să mă alerteze, fiind sursa neliniștii mele, cea scufundată mult prea mult în adâncimea inventiilor de suprafață și marcată printr-o indiferenta specifică, împrăștiată peste tot. Căci privirile încruntate aruncate într-un punct fix și de-a dreptul imaginar în mulțime ori felul în care care brunetul încerca să-mi distragă atenția cat sa par măcar mulțumit de ceea ce ce orbita prin jurul meu, erau aspecte cat se poate de obișnuite pentru mine. În schimb, eram cu adevărat deranjat de un singur lucru: nu puteam nici măcar să pretind că i-aș fi recunoscător pentru eforturi, când de fapt nici măcar eu nu eram pe deplin conștient cat de mult conta pentru mine.

Nu pot vorbi în numele tuturor celor prezenți, însă, personal, sunt cu adevărat fascinat de întreaga atmosferă creată. Sunt, totuși, un individ care poate reușește să se simtă bine orice mi-ai face, dar știu și eu să recunosc o petrecere plăcută. Și o fi prezența mea un bonus pentru toată lumea, dar trebuie să admit că blonda asta are propriul talent în a aduna într-o singură cameră majoritatea ființelor neevitabile pe care le poți găsi pe holurile acestei imitații de institul respectabil. Și pe cât sunt de mulțumit de adunătura de personaje din jurul meu, tot în compania celui cu care intrasem pe ușă am rămas în cele din urmă, știind eu prea bine că ar trebui să mi-l țin aproape pe Levereass. Pe el și sticla aia de o șterpelisem din mâna cuiva acum nu atât de mult timp pe cât ar fi trebuit, judecând după volumul de lichid rămas. Într-o notă mai seriasă, totuși, îmi dădeam seama și eu că dragul meu bun prieten privea direct prin mine, spre propria lui minte încâlcită de cine mai știe ce grijă avea de această dată. Îl cunosc mai bine decât ar fi vrut el, cel mai probabil. Mie îmi convine, însă. Nu pot să fiu o dădacă bună dacă nu sunt în stare să înțeleg că privirea lui nu face decât să demonstreze chiar mai pertinent că Levereass era complet absent, iar faptul că eu repetasem aceiași glumă de-a dreptul deplorabilă de patru ori fără nicio reacție deja era prea mult.
- Ok, de ajuns, mă ridic mai brusc decât prevăzusem, deja resimțind absența materialului confortabil pe care fundul meu se odihnise înainte de intervenția mea nu atât de dramatică. Știu că nu mă asculți și nu, nu e nevoie să negi, pentru că nu va merge, am punctat, aruncând o privire fugară către sticla rămasă pe măsuța de lângă canapea, întrebându-mă dacă ar fi potrivit să mai iau o gură acum – nu, nu ar fi. Nu-ți rămâne decât să-mi spui ce te deranjează.
Dacă nu este deja destul de clar, îmi pasă enorm de plodul ăsta. Destul cât să nu pot să continui să mă simt eu bine și să îl știu pe el îngrijorat. Mi-e peste putere să îl las în statrea asta, mai ales când știu că fără să îl trag eu de limbă nu se va deschide de unul singur. Și oricât de mult mi-aș dori să nu am dreptate, mi-e clar că ceva îl deranjează, iar dacă pur și simplu o să trec peste, nu o să îmi treacă mie prea curând sentimentul de vinovăție, doar pentru că aș fi un prieten teribil.

- - - LEVEREASS - - -

Chiar dacă mi-ar fi fost imposibil să nu-l observ, având în vedere agitata pe care o manifesta, tot l-aș fi putut ignora. Și nici măcar eu n-aș fi știut de ce. Oare pentru ca, în realitate, nu știam de fapt sa discut sub nicio forma de problemele mele? Căci eu unul consideram ca dacă nu voi admite astfel de detalii și ca dacă nu comunic, poate vor începe să pară mai putin reale ori măcar mai putin copleșitoare... Ori poate pur și simplu consideram ca intervențiile îi erau chiar și așa suficiente.
Cumva mi-am aruncat privirea către el. Lent, calm, dar arogant. Păream ca abia îl ascult și ca indiferent ce mi-ar fi spus nu m-ar fi interesat oricum.
- Nimic, i-am răspuns lipsit de interes, aproape plictisit, în timp ce-mi duceam o mana la falca.
Știam foarte bine ce voia el de la mine. Iar el știa la fel de bine ca nu aveam cum să-i ofer asa ceva. Era peste puterile mele să-l mai las sa facă ceva. Ma intra oricum în deajuns de groaznic pentru comportamentul pe care îl afișam fata de el. Speram totusi sa inteleaga și să treacă peste, revenind la sticla pe care tocmai ce o părăsise.

Toată tensiunea pe care o resimţisem înainte să ajung devenise acum o simplă amintire irelevantă, pe cale să se şteargă total din mintea mea. De data aceasta sunt cu adevărat fericit, fără să fie nevoie să forţez surâsuri și chicoteli de complezență. Aveam aici fiecare persoană care conta în viața mea și a cărei prezență reușea să îmi instaureze câte un zâmbet chiar și în cele mai întunecate zilei, iar simplul fapt că aveam ocazia să-mi văd toți amicii distrându-se și celebrându-mă nu făcea decât să mă încarce cu energie.
La momentul prezent, deja pierdusem șirul discuțiilor purtate și paharelor băute. Rămăsesem, până la urmă, în compania plăcută a lui Quinerass. Ori și dacă nu aveam vreun motiv să mă plâng eu, tot nu am putut să nu observ anumite gesturi ale apropiaților mei, care îmi indicau că au ei ceva în minte legat în special de mine și de partenerul de conversație. Am preferat însă să mă prefac nevăzător în privința acestor copilării, căci responsabilii erau, probabil, bine intenționați și sunt deja mult prea obișnuit cu astfel de intervenții din partea lor. Măcar de data asta au reușit să aleagă, totuși, o persoană cu care să nu îmi displacă să schimb mai mult de câteva vorbe, iar ei o știu. Judecând, totuși, după cele câteva priviri pe care le direcționase asupra indivizolor în cauză, mi-era deja destul de clar că și eu avea același lucru în minte ca și mine.
- Băi, jucăm Sticluța? am fost întrerupt din șirul discuției de un Calen apărut parcă de nicăieri, venit cu o propunere atât de tipică și chiar mai tentantă decât m-aș fi așteptat la momentul prezent.
Ce-i drept, aveam propriul meu presentiment că există vreun aranjament la mijloc, dar prefer să nu sar la concluzii numai privind fețele lungi adunate să-mi audă răspunsul și să mă prefac măcar că am încredere în integritatea grupulețului format.
- Păi... am mai evaluat odată opțiunea, deși mă așteptam deja la câte ceva. De ce nu, mi-am oferit până la urmă răspunzul, alături de un zâmbet sincer. Quinerass, te bagi? m-am întors mai apoi către brunet, chit că anticipam răspunsul lui.

Intuneric. Dens, lugubru, de-a dreptul ravasitor. Mandru, dar totodata nemilos, lovind acerb si secerand groaza ce-l mentine triumfator, precum un animal de prada. Puternic, pregatit si atat de plin de splendoare.
Eram singur in fata unui vanator cumplit, intrebandu-ma adesea de ce nu ma ataca. De ce nu ma sfasie ca sa mai pot agoniza pentru o ultima data? Abia cand imi deschideam ochii realizam de fiecare data raspunsul: eu eram el, iar el era eu, propria-mi nebunie tinandu-mi loc de umbra.
Intampinat de raceala inconfundabila, am simtit un prim fior, ce-mi parasi rapid sira spinarii. Noaptea era inca prezenta, iar eu puteam sa aproximez deja ora sase.
Am ramas nemiscat in pat, simtindu-mi trupul golas pe jumatate descoperit atat de relaxat... Atat de viu. Imi puteam numara minutele in ritmul batailor mele de inima constante. Dar nu. Nu acum, nu cand privirea mi se arunca in directia altui suflet. Fiinta blonda din bratele mele imi incalzea pieptul, facandu-mi inima sa bata mai tare, luandu-mi mintile si trezind in mine cele mai adanci dorinte. Era aici, langa mine, cu a lui rasuflare lovindu-mi puternic fata. Il priveam cu atata fascinatie chipul, asteptand nerabdator momentul in care isi va deschide ochii, doar pentru a ma putea pierde iar si iar. Era frustrant si coplesitor, insa nu ma puteam declara nemultumit. Nu cu el aici, atat de ravnit de inima mea.
Lasat prada tentatiilor, am ales totusi sa ma incumet la mai mult de atat, lipindu-mi scurt buzele de ale lui, cat sa-i dau de inteles ca nu mai rezistam sa raman singur in liniste si intuneric. Ori poate ca voiam sa-l stiu treaz doar ca sa fiu sigur ca nu visez. Fiindca el nu va stii niciodata, insa nimic nu ardea mai tare pe interior decat teama ca-l voi pierde. Si probabil ca cea mai chinuitoare era prezenta zilnica a acelei griji, care nu disparea niciodata. Indiferent cate eforturi as fi facut.

Am încetat de mult să mă întreb de ce orice se aseamănă cu urma unui vis se pierde imediat în mintea mea. Acum rămâne doar un gol, rece și distant, o ruină a ceva ce poate că la un moment dat ar fi trebuit să fie acolo. Știu că dorm. Îmi știu pleoapele lipite, încleștate cu furie, special ca eu să mă scufund la nesfârștit într-un nimic așezat în locul a ceva. Sunt eu și lipsa. Parcă în depărtare se aude ceva, o proiecție a minții mele, anulând singurătatea nopții. Un clinchet înghețat, o lamă lovindu-se de metal. Ceva cunoscut. Poate asta ar fi lumina de care eu să mă agăț și să plonjez direct în rebutul ăsta de realitate. Deci de asta dorm... Ca să nu fiu treaz. Ca să mă feresc de toată mizeria și suferința pe care mi-o provoacă viața. Dezgustul vrea să mă trezească, căci mi l-am amintit prea bine. În schimb, îmi forțez ochii să rămână acolo. Trag zăgorul. Mintea începe să mi se elibereze din cursă, dar eu nu vreau să o las, încă. Știu că va urma ceva, dar nu îndrăznesc să fac vreo mișcare până nu se întâmplă. Am nevoie de dovada că nu voi alerga singur după lumini stinse. Nu azi. Nu niciodată.
Încep să-i simt căldura, lângă mine. Da, adormisem în brațele lui... Și el era treaz acum, la fel cum ajungeam și eu să fiu, cu fiecare fir de nisip căzut în clepsidră. Clinchetul de dusese de mult. Acum îi auzeam numai respirația, izbindu-se de chipul meu. Poate şi un ceas, nu ştiu de unde, ticăind constant. Mai aveam nevoie de un minut să-mi savurez întunericul. Nu, nu asta. Nu mai puteam să fac asta. Atunci ce-mi mai trebuia? Îl știu lângă mine. Îl simt și mă îmbăt cu toată căldura pe care o emană. Dar încă nu mă simt convins. O fi numai dorința mea de a mă așeza în brațele iluziei, ori adevărul căruia mă tem să-i dau crezare? Aștept un ultim semn...
Iar acum uite-l, ca și cum mi-ar fi citit gândurile. Buzele lui, peste ale mele. Realitatea se simte dintr-o dată prea bine. El se simte prea bine. Mă cheamă tăcut într-o nouă zi, iar eu îi răspund, la fel de lipsit de glas. Deschid ochii brusc și iată-l: frumos și al meu, cum numai eu puteam să-l privesc. N-am nevoie să îl analizez, dar nu pot să nu o fac. Numai acum îl pot vedea așa, cu părul ciufulit și privirea limpede, ațintită asupra mea. Lipsit de haine și de orice altă armură, în fața mea și doar a mea. Instinctiv, degetele mele se așează pe obrazul lui. Îi zâmbesc, căci numai el merită asta.
- M'neața, iubire.

Buzele lui s-au dezlipit, iar eu l-am putut auzi vorbind cu mine. L-am privit iar, bucurandu-ma de atingerea lui, care se simtea atat de bine, de placut, ca o liniste pe care doar eu eram in stare sa o resimt. Era ireal, absolut de nedescris si totusi era in fata mea, ca cea mai frumoasa iluzie pe care as fi putut sa o am. Imi zambea atat de dulce, iar eu ii zambeam inapoi, atingandu-l pana cand una dintre maini a ajuns sa se strecoare in parul lui, cat sa-l poat trage cu grija mai aproape si sa-l sarut din nou. De data asta mai apasat, mai profund, mai real. Voiam sa fiu sigur de existenta momentului si de el, abia trezit si vulnerabil doar in fata mea. Si chiar daca nimic nu voia sa asculte de orice mi-ar fi dictat mintea, m-am indepartat in deajuns incat sa-i pot privi inca odata ochii albastri si glaciali.
- 'Neata, iubire, veni raspunsul meu, in aceiasi maniera si chiar mai repede decat as fi sperat, in timp ce ochii mei refuzau sa priveasca si alta imagine decat cea a lui. Nici macar nu realizasem cat de cald imi era tonul si cat de usor mi-au iesit printre dinti cele doua cuvinte predestinate doar lui. Era ceva ce doar Tyranius poseda si avea efect doar asupra mea. Rapid, permanent si ireversibil.
Imi placea nespus atunci cand in fiecare dimineata imi deschideam ochii si era si el aici, in bratele mele, neclintit si total neperturbat. Era de parca nimeni si nimic inafara mea nu l-ar fi putut atinge ori afecta in vreun fel. Imi apartinea. Dar, stiam ca, oricat de mult mi-as fi dorit, nu puteam opri ziua sa inceapa. Asadar, fara sa mai las timpul sa treaca peste noi, am decis sa nu-i mai adresez niciun cuvant in plus si m-am limitat la un zambet. Cel mai frumos si mai radiant zambet pe care i-l puteam oferi. I-am prins delicat mana intr-a mea si l-am tras dupa mine, cat sa stiu ca ne-am ridicat amandoi. Insa pielea lui de portelan era atat de fina, iar trupurile noastre erau lipite unul de celalat atat de tare, incat tentatia de a ma abate de la gandurl initial devea atat de puternica. La fel de puternica precum bataile inimii mele, acum mult prea ridicate, facandu-ma sa ma intreb cum imi puteam dori cu atata ardoare ceva ce era deja al meu. Acum si mereu.

M-am trezit cuprins întru-totul de vraja lui, învăluit de extaz și vulnerabilitate. Mă las cuprins, fermecat și adorat, uitând de mine și de orice ar trebui să fie în jur. Iată-mă, acum, al lui. Îi simțeam buzele, încălzindu-mi-le pe ale mele, iar eu mă bucuram, căci îi vedeam chipul în sfârșit. Ore întregi de întunerc și răceală au avut curajul să mă despartă de imaginea lui, brăzdată de atât de multă afecțiune, dedicată numai mie. Tandrețea lui, devenită propriul meu blestem, se prelinge asupra întregii mele ființe. Mă îmbăt cu ea. Sărutul de încheiase, iar eu am rămas tânjind în continuare după tot mai mult. Dar rezistam, căci aveam orice altă părticică a ființei lui rămasă lângă mine.
Urmărit constant de iluzii deșarte, vocea lui aproape că se confundă cu un vis frumos, feeric. Dar nu, e real, ca în fiecare zi, oră, minut. Mă cuibăresc mai bine în brațele lui, căutând să-mi fac lor direct în sufletul său, unde știu deja că mi-e locul. Refuz să privesc la orice altceva. Ochii lui mi-erau suficienți. Știam prea bine că sunt singurul care are dreptul să se piardă în ei fără frică, iar gândul nu face decât să mă provoace tot mai tare. Oh, Ractevius, numai eu știu ce-mi faci tu mie...
Aproape că am reacționat din prima la impulsul pe care mi-l oferise, dorind să mă ridic, conștient că niciunul dintre noi n-avea de gând să lenevească întreaga zi. I-am simțit, însă, atingerea caldă și m-am lăsat pierdut în moment. Îmi permiteam câteva secunde în plus așa, acum. Îmi permiteam să fiu al lui acum, când trupul meu se unduia atât de perfect lângă al lui. Aproape că nu voiam să perturb clipa asta, căci pare să nu fie nimic mai bun de făcut. Și e tentant, foarte. Mâna mea se pierde, căci mai devreme știam că înțepenise pe obrazul lui. Acum coborâse, în schimb, trasând conturul corpului său, lipit de al meu. Îl sărut la rândul meu, căci n-am cum să mă abțin. O parte din mine tânjește continuu după el.
- Mhm.... Cafea, întâi, articulez, până la urmă, reușind să mă smulg din trăirea momentului, numai ca să mă agăț de singurul alt lucru pe carea îl voiam cu adevărat în dimineața asta.
Și o țigară, de fapt...